Încep direct! Springsteen nu mai vrea să te facă să te simți bine. Îmi amintesc că ascultam „Born in the U.S.A." la 15 ani, în camera mea mică, convins că e un imn patriotic, până când cineva mi-a explicat că e exact opusul. M-am simțit ca un idiot, dar și eliberat, pentru că, brusc, muzica devenise mai complicată decât mă așteptam.
La „Streets of Minneapolis" nu mai e nevoie să-ți explice nimeni nimic. E imposibil să ratezi mesajul.
Geografia ca obiect
Am o teorie despre modul în Bruce folosește orașele în muzica lui. De obicei, ele sunt promisiuni, „Thunder Road” te scoate din Jersey, „Atlantic City” îți oferă o ultimă șansă, chiar și ”New York City Serenade” e o dragoste toxică, dar seducătoare. Minneapolis în harta asta? E fix opusul.
Nicollet Avenue devine Dealey Plaza. Bruce scrie „smoke and rubber bullets in the dawn’s early light” și-ți dai seama că el vorbește despre o țară în război cu ea însăși, doar că războiul ăsta se poartă pe Instagram Live și nimeni nu știe sigur cine câștigă.
Ceea ce mă șochează e cât de fizică e piesa. Ai senzația de fum tras în piept, de picioare înghețate. Bruce a renunțat la metafore și asta e foarte grav pentru un tip care și-a construit cariera pe ele.
Când „The Boss" devine „The Accuser"
Springsteen a petrecut decenii criticând „sistemul" în termeni suficient de vagi încât toată lumea să poată crede că vorbește despre altcineva. Acum spune direct: „I.C.E. out”.
Am ascultat piesa de vreo douăzeci de ori încercând să găsesc un moment în care Bruce temperează atacul. Nu există așa ceva. Este reacția unui om care sună cam așa: „Fuck it, am 76 de ani, ce-mi mai pasă de diplomație?"
Partea cu „Just don't believe your eyes / It's our blood and bones" e atât de tulburătoare că ai senzația că ți se face rău. Dar asta e, nu? Trăim într-o lume în care guvernul îți spune literalmente să nu crezi ce vezi în clipurile filmate cu oameni care mureau. Bruce nu mai are timp pentru subtilitate. Telefonul mobil a devenit singura armă a omului de rând și chiar și aia poate fi confiscată, ștearsă, folosită împotrivă în instanță.
Iar asta mă face să mă tot gândesc la o melodie de la Nick Cave: „People just ain't no good." Bruce nu a ajuns încă acolo, dar se apropie.
Ritualul numelui
Zic asta ca ascultător de muzică, dar „Biko" a lui Gabriel, că să facem o comparație, avea o puritate rituală pe care „Streets of Minneapolis" nu o atinge. Când Gabriel scanda „You can blow out a candle / But you can't blow out a fire", simțeai că asculți un imn religios pentru o cauză în care nu știai că deja crezi. Era transcendent.
Bruce face ceva diferit. Când pronunță „Alex Pretti" și „Renee Good" e furie controlată. Gabriel te făcea să vrei să lupți. Bruce te face să realizezi că lupta deja a început,și că, probabil, o pierdem.
Dar există o paralelă critică: amândoi înțeleg că a spune numele cuiva e un act politic. Când statul ucide anonimi, e statistică. Când îi ucide pe Alex și Renee, devine crimă. Springsteen face ce știe mai bine, adică transformă tragedia în poveste, și povestea în memorie, și memoria în armă.
„Streets of Minneapolis" e o elegie pentru prezent și nu suntem încă în partea în care câștigăm.
Momentul în care muzica se prăbușește (în sensul bun)
Momentele de traziție între strofă și refren sunt, poate, cele mai grele părți de scris. Trebuie să schimbe direcția piesei fără să o rupă. Bruce face exact opusul aici: vrea să o rupă.
Muzical, tranziția e haotică, sunete urbane (sirene? helicoptere? strigăte?), chitară care urlă, tobele care devin marș militar.
Iar partea lirica e și mai brutală:
„They say 'uphold the law' / But the law's a loaded gun / Pointed at the black and brown"
Am stat mult timp cu versurile astea. Pentru că Bruce nu zice „sistemul e corupt" sau „trebuie reformă". El zice: legea însăși e arma. Nu e vorba despre polițiști răi sau politicieni incompetenți. E vorba despre faptul că sistemul funcționează exact cum a fost proiectat.
„Streets of Minneapolis" e un rechizitoriu fără apel.
„Broken glass and bloody tears", sticlă spartă și lacrimi de sânge, arată fragilitatea întregului contract social american. Ideea că, dacă respecti legea, vei fi protejat de ea. Springsteen spune: sticla s-a spart. Și nu mai poate fi lipită.
De ce n-o să ascult piesa asta prea des (dar de ce contează)
Am o groază de albume Springsteen. Le-am ascultat până când le-am cunoscut versurile mai bine decât propriile gânduri. Dar „Streets of Minneapolis" nu va intra în rotație. E ca „Schindler's List”. Un film esențial pe care nu vrei să-l revezi. El nu e făcut să te facă să te simți bine, să-ți ofere catharsis sau să-ți confirme că lumea are sens. El e făcut să te deranjeze și să-ți amintească că memoria e o responsabilitate, nu o alegere.
„Streets of Minneapolis” îți oferă nume. Alex Pretti. Renee Good. Și mesajul implicit: nu uita. Pentru că memoria e tot ce mai rămâne când legea devine glonte, când orașul devine câmp de luptă, când țara ta nu mai seamănă cu promisiunea din cântecele din tinerețea ta.
Springsteen vrea să ne țină treji. Și asta e mai important decât orice piesă pe care o poți asculta cu geamul coborât, vara, cu vântul în păr, crezând că ești liber.
