Cuvântul „cultură” sună adesea ca o temă pentru acasă pe care ai amânat-o prea mult. Te duce cu gândul la muzee pustii, la oameni care vorbesc în șoaptă și la simfonii de patru ore.
Pare că deja am construit un piedestal. Dar cultura nu este doar ceea ce se află pe el. Cultura este, în esență, tot ceea ce facem pentru a ne simți mai puțin singuri în univers. Este playlistul de pe Spotify care îți știe stările mai bine decât partenerul de viață, este ultimul film cu Zendaya și este modul în care un refren de-al lui Harry Styles poate uni optzeci de mii de străini pe un stadion.
Sistemul de referință
Da, totul depinde el. Dacă ne uităm la cultură printr-o lunetă fixată doar pe secolul al XIX-lea, vom rata tot ce se întâmplă spectaculos chiar sub nasul nostru. Alegerile noastre de consum, faptul că preferi să asculți un podcast de-al lui Mihai Bobonete în timp ce mergi la muncă sau că ai ales să vezi ultimul film al lui Radu Jude pentru că te enervează și te provoacă, ne caracterizează mai mult decât am vrea să recunoștem.
Gustul este un cod de bare al identității noastre. În spațiul nostru românesc, acest sistem este adesea o mixtură bizară: suntem poporul care zice că-l citește pe Mircea Cărtărescu, dar care se oprește din orice activitate când apare un nou video cu Selly când anunță ceva de Beach, Please!. Și, oricât de mult ar vrea unii să nege asta, ambele manifestări ocupă spațiu în memoria noastră colectivă.
Cine deține ștampila de „validat”?
Aici intervine marea întrebare: cine decide dacă un act este sau nu cultură? Un grup invizibil de arbitri care par să creadă că, dacă ceva este plăcut de prea mulți oameni, trebuie să fie cumva suspect. Dar dacă masele validează un act cultural, oare acest lucru îi scade valoarea?
Dacă zece milioane de oameni se regăsesc în versurile lui Taylor Swift, este asta mai puțin „cultură” decât un sonet de care au auzit doar cinci profesori universitari? Publicul, până la urmă, are o putere de vot mult mai sinceră decât critica de specialitate. Popularitatea este o dovadă a conexiunii.
Reabilitarea „subculturii”
Avem o tendință de a folosi termenul „subcultură” ca pe un fel de insultă politicoasă, ca și cum ar fi o variantă „second-hand” a culturii mari. Este o eroare de logică. Subcultura trebuie privită pur și simplu ca o diviziune, o ramificație necesară.
Gândește-te la cultura mare ca la un magazin universal imens. Subculturile sunt raioanele specializate unde găsești exact ceea ce ai nevoie.
Sau comunitatea de gaming de pe Twitch nu este „mai puțin” culturală decât pasionații de operă. Este doar o felie mai specifică din tort.
Sau fanii serialului „The Bear” care dezbat obsesiv eticheta dintr-o bucătărie profesională fac parte dintr-o diviziune culturală care oferă sens.
Dacă mutăm lentila pe România, vedem cum aceste diviziuni pulsează de energie. Comunitatea de street art care transformă zidurile gri din București sau fanii trap-ului care umplu arenele nu fac o „cultură minoră”. Ei operează într-o diviziune care are propriile reguli, propriul jargon și propria estetică. Nu este nimic peiorativ în a fi parte dintr-o nișă, este, de fapt, singura metodă de a supraviețui într-o lume atât de vastă.
Validarea prin mase vs. elite
Dacă un film de tipul „Barbie” reușește să genereze dezbateri despre existențialism și patriatcat la nivel global, el devine un pilon cultural, indiferent de cât de roz este afișul.
Masele au puterea de a valida un act cultural pur și simplu prin faptul că îl integrează în viața lor cotidiană. Kendrick Lamar a câștigat un Premiu Pulitzer, iar ăsta este un moment în care diviziunea dintre „subcultură” (hip-hop) și „cultura înaltă” se prăbușește definitiv.
De ce vorbim despre toate astea azi?
Pentru că astăzi este 15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale, și nu putem ignora sistemul de referință suprem al românilor. În mod ironic, Mihai Eminescu a început ca o voce nouă, poate chiar o „subcultură" a vremii sale, până când masele și timpul l-au transformat în standard.
Pentru a înțelege de ce el încă funcționează ca un punct de referință (și, hai să fim sinceri, pentru că mi-am făcut un mic hobby din a clasifica poezii ca și cum ar fi piese muzicale), iată un exercițiu de gust, un top personal de poezii care demonstrează că, în spatele statuii de bronz, a existat un om cu un playlist de emoții foarte moderne:
1. Atât de fragedă. Este esențială, pentru că descrie fragilitatea pe care o căutăm azi în orice film indie reușit. E vulnerabilitatea ca artă, înainte ca vulnerabilitatea să devină trend. Șiiiiii… Cireașa, avem și o melodie pentru ea.
2. Glossă. Manualul de supraviețuire pentru oricine s-a simțit vreodată copleșit de zgomotul lumii. „Tu rămâi la toate rece" este basically versiunea din secolul XIX a lui „touching grass" (deconectează-te de la haosul online și revino la realitate). E stoicism înainte ca stoicismul să devină trending pe TikTok.
3. La steaua. Uneori ai nevoie de un memento existențial că tot ce vedem e deja trecut. Eminescu, de fapt, ne-ar fi explicat relativitatea cu 30 de ani înainte de Einstein. Plus că „Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, și nu e" e perfect pentru era Instagram-ului, totul e deja trecut în momentul în care îl postezi.
4. Scrisoarea III. Ehehe, să nu ducem de ritm și de un pic de dramă istorică din când în când. E epică, e lungă, are plot twists ( povestea ia o direcție surprinzătoare care schimbă tot ce credeai că știi). E ca un binge-watch, dar în versuri.
5. Dintre sute de catarge. Simplitatea absolută care face ca orice poveste de dragoste contemporană să pară complicată inutil. Patru strofe, 16 versuri. Atât. Și totuși spune mai mult despre melancolia așteptării decât un serial întreg de pe Netflix. E foarte cool că nu ai nevoie de zece sezoane ca să spui o poveste bună.
(Observație din partea unui om care și-a petrecut prea mult timp gândindu-se la asta: nu am inclus „Luceafărul" pentru că toată lumea zice „Luceafărul". )
Cultura este dialogul continuu dintre ceea ce creăm și modul în care ceilalți răspund. Cultura este o conversație zgomotoasă, dezordonată și absolut fascinantă la care avem cu toții invitație. Fie că e vorba de Eminescu sau de ultimul trend cultural validat de mase, important este să rămânem curioși.
Și, cel mai important, să nu mai strâmbăm din nas la ceea ce place altora. Pentru că, la urma urmei, toți încercăm același lucru: să găsim ceva care să ne facă să ne simțim mai puțin singuri. Și dacă pentru tine asta înseamnă Eminescu, iar pentru mine înseamnă un playlist de Spotify făcut la 2 dimineața, atunci poate că suntem mai apropiați decât credem.
