Bună ziua!
Dinastia Ming este studiată de foarte mulți oameni, dar sunt și oameni care pot să-ți spună, fără să clipească, ce a făcut David Bowie în dimineața zilei de 14 ianuarie 1977. Cei din urmă suntem noi, istoriografii pop de ocazie. Istoriografia muzicală sună complex și bizar ca ceva ce ai studia la Sorbona sub supravegherea unui profesor cu vestă de lână.
Este o disciplină fascinantă. În timp ce istoricii „serioși" se ocupă cu tratate de pace, noi monitorizăm momentul exact în care un sintetizator a schimbat cursul civilizației vestice. Iar o zi de miercuri, să o numim porțiune gri din mijlocul săptămânii, este un exemplu bun de cum memoria transformă banalul.
Problema cu istoria adevărată
Istoria academică are o problemă fundamentală: este scrisă, în cea mai mare parte, de oameni care nu erau acolo. Cineva care scrie despre Revoluția Franceză în 2026 lucrează din surse secundare, documente oficiale, scrisori care au supraviețuit. Este arheologie aplicată.
Dar istoriografia pop? Noi eram acolo. Sau măcar cunoaștem pe cineva care era acolo. Sau am citit un interviu cu cineva care pretinde că era acolo dar probabil era prea pilit să-și amintească corect. Această apropiere ne face infinit mai utili.
Nick Hornby a înțeles asta când a scris „Fever Pitch”. Asta e o carte despre cum fotbalul devine povestea prin care înțelegem propria viață. Echipa de fotbal Arsenal prin câștigarea unui meci în mai 1989, salvase adolescența cuiva, oferise sens unui tânăr confuz, transformase dezamăgirea în speranță printr-un gol marcat în ultimele secunde.
Mecanismul ăsta merge și cu muzica, doar că e mai democratic. Nu trebuie să stai pe un stadion să auzi un album. Poți fi singur în camera ta, cu căștile în urechi, când „Low”, sau oricare alt album, îți reconfigurează complet sistemul nervos.
Berlin, Las Vegas și puțină dramă britanică
Să luăm această zi de 14 ianuarie. În 1977, David Bowie lansa „Low”. Dacă am privi evenimentul prin lupa istoriografiei rigide, am spune că este prima parte a „Trilogiei Berlinului", rezultatul colaborării cu Brian Eno, un album de muzică ambient și krautrock german. Am menționa cocaina, divorțul, colapsul nervos.
Dar adevărata istorie este mult mai nuanțată și mult mai stupidă în același timp. Bowie fugea de Los Angeles pentru că prea mulți oameni îi ofereau droguri gratis și Berlin părea un loc sigur (ceea ce, în retrospectivă, este hilar). Bowie a ales să sune ca un frigider futurist în loc să mai fie un rockstar normal. Presa de specialitate a fost descumpănită, fanii au zis „ok, dacă tu zici", iar Bowie a continuat imperturbabil, conștient că tocmai schimbase regulile jocului în timp ce contemporanii lui încă se luptau cu introducerea de la „Sound and Vision".
Nimeni nu și-a dat seama imediat. „Low” a ajuns doar pe locul 11 în UK. Dar asta e frumusețea istoriografiei pop: judecăm constant din nou importanța unui eveniment în lumina a ceea ce a urmat. Știm acum că „Warszawa" anunța tot ce va face muzica electronică în următorii zece ani.
În alt colț al istoriei, în 1970, (vorbim de 14 ianuarie, da?) Diana Ross părăsea grupul The Supremes la Las Vegas. Este un moment de o precizie chirurgicală: introducerea înlocuitoarei chiar în timpul spectacolului. Jean Terrell urca pe scenă în timp ce Diana cobora, o predare de ștafetă care a părut ca o succesiune regală.
Dar istoria oficială ratează tot ce contează. Ratează faptul că Berry Gordy, șeful Motown, era îndrăgostit de Diana și probabil a tratat întregul grup ca pe un vehicul pentru ea de aproape un deceniu. Ratează tensiunile, geloziile, faptul că Mary Wilson și Florence Ballard cântau backing vocals pentru o femeie care devenise marca The Supremes în mintea publicului. Ratează că Florence a murit în sărăcie în 1976, că întreaga poveste e despre cum industria muzicală transformă oamenii în produse apoi îi aruncă când nu mai vând.
Asta face istoriografia pop: completează golurile pe care istoria le lasă.
Metodologia noastră discutabilă
Tehnica noastră de cercetare seamănă cu o formă de nebunie organizată. Ascultăm bootleg-uri înregistrate ilegal de fani cu echipament rudimentar. Analizăm fotografii pixelate căutând indicii despre starea emoțională a membrilor trupei. Petrecem ore întregi pe forumuri discutând dacă Brian Jones chiar a fost ucis sau doar a fost prost grămadă când a decis să înoate singur noaptea.
Un istoric adevărat ar renunța. Dar noi înțelegem că istoria pop vorbește despre faptele care devin povești, apoi vede cum poveștile devin mituri, cum miturile devin adevăruri mai puternice decât realitatea inițială.
Uită de cifrele de vânzări sau de butoanele de la mixer. Importanța lui „Pet Sounds” stă în faptul că Brian Wilson a demonstrat că studioul e un loc unde poți să-ți transformi toată anxietatea și geniul în ceva absolut sublim.
Construim identități din fragmente culturale. Gusturile muzicale te trădează complet. Cineva care ascultă The Smiths citește anumite cărți, are anumite opinii despre autenticitate și comercialism. Muzica devine un sistem de clasificare pentru viața interioară.
Recorduri și demisii publice
Istoriografia pop ne învață și despre anduranță. În 1996, Oasis stăteau confortabil pe locul 1 în Marea Britanie cu „(What's the Story) Morning Glory?” 145 de săptămâni în topuri. Este o cifră care sugerează că, timp de aproape trei ani, britanicii au uitat să asculte orice altceva, preferând să trăiască într-o stare permanentă de Britpop.
Dar cifrele ratează contextul. Trebuie să înțelegi că asta se întâmpla după douăzeci de ani de Thatcherism, după o recesiune economică, după ce britanicii au început să se întrebe dacă țara lor mai contează în lume. Oasis au apărut cu această aroganță de clasă muncitoare din Manchester, promiteau că britanicii pot fi din nou cei mai tari din lume, că nu trebuie să copieze americanii.
Era o minciună glorioasă și toată lumea o știa, dar era o minciună de care aveai nevoie.
Tot la capitolul recorduri, Paul McCartney reușea în 1984 să fie primul artist din istoria topurilor britanice cu un hit numărul 1 ca solo, în duo și ca membru de trupă. Statistică te face să te întrebi dacă Paul operează după alte reguli.
Dar chiar și aici, istoriografia pop adaugă nuanță. McCartney avea deja reputația de „cel drăguț" dintre The Beatles, cel care voia să placă tuturor, spre deosebire de Lennon cu tentațiile lui de martir artistic. Faptul că a continuat să producă hituri după The Beatles era văzut de mulți ca dovadă a superficialității sale, prea comercial, prea dispus să facă compromisuri. „Ebony and Ivory" cu Stevie Wonder a fost un hit imens și o piesă pe care fanii pretențioși o detestau pentru simplitatea ei.
Recordul lui McCartney ne arată cum negociezi între artă și comerț, cum supraviețuiești după ce ai fost în cea mai importantă trupă din istorie, despre cum distingi între succes și relevanță.
Sfârșitul lucrurilor
Iar dacă vrem și ceva brutal, istoria ne trimite în 1978, la ultimul concert The Sex Pistols din Winterland, San Francisco. Johnny Rotten a întrebat publicul: „Ever get the feeling you've been cheated?" Apoi a plecat. Rotten a făcut cel mai eficient mod în care a încheiat o epocă: fără discursuri lungi, doar cu o constatare acidă înainte de bisul care nu a mai venit.
Dar ce înseamnă de fapt acea întrebare? Rotten vorbea despre punk-ul care devenise deja o uniformă, o modă, un brand. Vorbea despre cum Malcolm McLaren îi vindea ca pe niște produse exact în stilul pe care pretindeau că îl combat. Vorbea despre cum orice mișcare devine inevitabil o parodie a ei însăși.
Istoria oficială spune că The Sex Pistols s-au destrămat în 1978. Istoriografia pop spune că punk-ul a murit în acea noapte, ucis de propria sa logică internă, și că tot ce a urmat după a fost cosplay nostalgic.
Arhivele noastre personale
Poate vă întrebați cum ar trebui să ne organizăm colecțiile de viniluri, pe genuri sau alfabetic? Dar întrebarea reală este alta: cum organizăm memoria? Viața nu se împarte în decenii sau ere istorice, ci în albume. Există perioada când ascultai doar The Cure, apoi perioada Radiohead, apoi faza regretabilă cu muzica de dans.
Istoriografia pop înțelege că aceste demarcații personale sunt la fel de valide ca orice cronologie oficială. Când spun că „OK Computer” a ieșit în 1997, nu comunic doar un fapt, comunic că eram student, că „pileam” prea mult, că parcă toată lumea din jurul meu asculta acel album și pretindea că înțelege profund angoasa existențială din „No Suprises", deși abia începuserăm să înțelegem că viața de adult va fi dezamăgitoare.
Fiecare dată, fiecare lansare, fiecare concert e un cârlig pe care atârnăm amintiri personale. Așa e modul în care construim continuitate în viețile noastre, cum trasăm fire între cine eram și cine am devenit.
Istoricii academici au arhive naționale, documente de stat, corespondență oficială. Noi avem cutii cu casete, tricouri purtate la concerte uitate, bilete de intrare care se decolorează. Dar arhivele noastre spun adevăruri pe care celelalte nu le pot atinge: cum sună speranța când ai șaptesprezece ani, cum sună mânia când realizezi că lumea nu va fi niciodată cum ți-au zis părinții, cum sună resemnarea când accepți că asta e tot.
Concluzia de mijloc de săptămână
Așadar, ce este istoriografia pop? Este dovada că o zi de miercuri poate găzdui, simultan, nașterea muzicii electronice de avangardă, sfârșitul punk-ului și dominația absolută a fraților Gallagher.
Dar e mai mult decât atât. Este o formă de istorie paralelă unde contează cine a cântat bass pe o piesă obscură de pe fața B, unde o ceartă între doi tipi dintr-o trupă din Manchester are greutate geologică, unde un sintetizator defect devine punctul de cotitură al civilizației.
Istoricii academici vor spune că exagerăm importanța acestor evenimente. Și au dreptate, la un nivel pur rațional. „Low” nu a oprit niciun război, Oasis nu au rezolvat criza economică britanică, plecarea Dianei Ross din The Supremes nu a schimbat politica globală.
Istoriografia pop operează la alt nivel decât evenimentele mondiale. Operează la nivelul unde se trăiește de fapt viața, în camere mici, în mașini care merg spre servicii urâte, în cluburi unde vii să uiți cine ești timp de câteva ore. La acel nivel, un album bun contează mai mult decât orice tratat internațional. O piesă care te înțelege perfect poate salva o zi, o săptămână, poate întreaga adolescență.
Muzica pop rămâne o formă de istorie unde o eroare de sintetizator sau o ceartă între membrii unei trupe valorează mai mult decât o bibliotecă întreagă de cronici oficiale. Pentru că documentează cum s-a simțit să fii viu în acel moment, ce sperau oamenii, ce îi speria, ce îi făcea să danseze în ciuda tuturor dovezilor că lumea se duce dracului.
Iar asta, la urma urmei, e un tip de istorie care merită păstrat: cea care ne amintește că am fost aici, că am simțit ceva, că muzica care ieșea din boxele ieftine avea puterea de a transforma miercurea într-o zi magnifică.
Ziua bună!
