Știu ce gândești. Iată încă un tip de vârstă mijlocie cu opinii tari despre muzică, care o ține pe-a lui cu umanul și vremurile bune de demult. Dar ascultă-mă până la capăt, pentru că nu e vorba despre a fi snob. E vorba despre dacă mai putem face diferența între un hamburger și o fotografie a unui hamburger.
Mi-am petrecut cea mai mare parte a ultimilor 35 de ani lucrând în radio și am învățat ceva important: oamenii care iubesc cu adevărat muzica nu o consumă ca pe un zgomot de fundal. Se ceartă pe ea, o trăiesc, fac afirmații absurde despre ea la trei dimineața. Le pasă de vocea lui Billie Holiday când cântă „Strange Fruit" sau de modul în care chitara lui Neil Young se dezacordează ușor în timpul lui „Like a Hurricane" și, cumva, face totul mai devastator.
Asta pierdem cu muzica AI. Și înainte să mă acuzi că sunt dintre aia care cred că totul era mai bun când ascultam viniluri pe pickup-uri Tesla, lasă-mă să fiu clar: nu sunt împotriva tehnologiei. Sunt împotriva senzației înfiorătoare că devenim toți echivalentul muzical al oamenilor care cred că Chicken McNuggets-urile sunt de fapt gustul autentic al puiului.
1. Absența subtextului (de ce „Hallelujah" a lui Leonard Cohen e viață)
„Hallelujah" însumează decenii de căutări spirituale, relații eșuate și genul de înțelepciune care vine doar din a da greș în repetate rânduri și de a fi atent în timp ce o faci. Cântecul e o ceartă cu Dumnezeu, o scrisoare de dragoste și o scrisoare de demisie toate deodată.
AI-ul poate aproxima melodia, poate perfecționa aranjamentul, chiar poate adăuga o secțiune de viori cu bun gust. Ce nu poate face e să fi petrecut treizeci de ani într-o mănăstire budistă, să-i fi fost frântă inima într-o cameră de hotel din Montreal sau să se fi luptat cu înțelegerea Bibliei la patru dimineața. Algoritmul livrează ambalajul, dar înăuntru nu e nimic.
Dacă nu poți auzi diferența, dacă un „Hallelujah" generat de computer sună la fel de bine pentru tine ca cel al lui Cohen, atunci aș argumenta că nu știi de fapt ce să cauți când asculți. Confuzi rețeta pentru sarmale cu sarmalele. Ești analfabet muzical în același fel în care cineva ar fi analfabet funcțional. Tehnic, poți descifra sunetele, dar ratezi ce înseamnă ele de fapt.
2. Efectul de oglindă (de ce contează că vocea lui Billie Holiday se „rupe”)
Arta ar trebui să fie o oglindă. Te vezi pe tine în durerea sau bucuria altcuiva. Acesta e tot sensul. Vocea lui Billie Holiday, modul în care îndoaie notele ca un saxofon, vibrato-ul imperfect, senzația că s-ar putea rupe în orice moment, nu e un defect tehnic. E întregul ei mesaj. Ea a prioritizat sentimentul peste perfecțiune pentru că înțelegea că emoția trăiește în imperfecțiuni.
Holiday lăsa deliberat vocea să-i crape de emoție, a ales să fie imperfectă. Când o auzi cântând, auzi o ființă umană care a supraviețuit sărăciei, rasismului și dependenței, cineva care a fost ținta FBI-ului pentru că avea cântece despre linșaje. Nu poți falsifica asta. Un algoritm nu poate supraviețui asta.
Îmi amintesc că eram odată la o petrecere unde cineva punea un playlist de jazz pe Spotify. Era ok, plăcut, chiar. Dar apoi cineva a pus versiunea lui Holiday la „Gloomy Sunday" și-n cameră s-a făcut liniște. Asta e diferența. Unul e tapet. Celălalt te lovește în stomac.
Dacă te mulțumești cu o simulare AI a melancoliei, o aproximare statistică a tristeții, atunci ai pierdut abilitatea de a distinge între rezonanță reală și un truc foarte sofisticat de salon. Joni Mitchell a observat că Holiday și Edith Piaf nu uitau niciodată despre ce cântau, ele puneau în prim plan povestea în fața perfecțiunii tehnice. E echivalentul citirii lui Dostoievski în loc de un manual de instrucțiuni.
3. Moartea greșelilor frumoase (de ce chitara lui Neil Young e ușor dezacordată)
Asta o să sune complet nebunesc, dar rămâi cu mine. Neil Young folosește intenționat un sistem vibrato Bigsby pentru a crea instabilitate. Ai crezut tot timpul că chitarele ar trebui să rămână întotdeauna perfect acordate. Ei bine, surpriză. Young și-a făcut carieră din a cânta la chitară într-un mod care i-ar face pe muzicienii clasici să plângă. Dezordonat, aspru, ocazional lovind complet coarda greșită.
Și e strălucit.
Ascultă „Cortez the Killer" sau „Hey Hey, My My." Sunetul de chitară e crud, ușor dezlănțuit, nu e incompetență, e întregul sens. Imperfecțiunea și senzația că lucrurile s-ar putea prăbuși în orice moment, dau tensiune și umanitate.
Muzica AI e prea curată. Chiar și când simulează imperfecțiunea, e imperfecțiune programată, ceea ce e cumva mai rău. Algoritmul nu înțelege că Young colaborează cu imperfecțiunile chitarei sale în loc să se lupte cu ele.
A prefera perfecțiunea sterilă a AI-ului sugerează că nu înțelegi de fapt cum se exprimă umanitatea prin fragilitate. Preferi florile de plastic pentru că nu se ofilesc niciodată și ratezi întregul sens al florilor.
4. Eroziunea gramaticii muzicale (problema fast food-ului)
A fi alfabetizat muzical înseamnă să înțelegi contextul. Să știi că jazz-ul s-a născut din suferință și segregare. Că punk-ul a fost o revoltă muncitorească împotriva rock-ului aglomerat de stadioane. Că hip-hop-ul a apărut din Bronx ca o modalitate de a transforma sărăcia în poezie.
AI-ul nu dă doi bani pe nimic din astea. Amestecă genurile ca pe ingrediente într-un blender, puțin blues aici, ceva drum and bass acolo, poate o strop de chamber pop, fără niciun respect pentru înțelegerea locului de unde au venit sunete sau ce au însemnat ele.
Tehnic e corectă, toate notele sunt acolo, producția e impecabilă, dar nu are suflet, istorie, furie, bucurie.
A un prieten care pretinde că iubește jazz-ul, dar albumul lui preferat era una din compilațiile „Smooth Jazz For Your Sunday Morning". Frumos, drăgut, dar cu lucrurile astea nu te joci așa. Voiam să-l așez și să-l forțez să-l asculte pe Charlie Parker până plânge. Parker încerca să capteze sunetul de a fi negru în America în 1945.
Dacă nu știi asta, dacă auzi doar „sunete plăcute de saxofon", atunci ești analfabet muzical. Consumi fără să înțelegi.
Cazul pentru acuzare
Presupun, ca să fiu corect, că ar trebui să joc puțin și pe avocatul diavolului pentru un moment. Există nivele la orice tip de alfabetizare. Unii oameni argumentează că AI-ul e doar un alt instrument, că chitarele electrice sau sintetizatoarele, inițial respinse, acum sunt digerate. Cei care folosec AI-ul pentru a crea lucrări hibride complexe, pot fi văzuți ca niste învățați ai viitorului, iar restul rămân agățați de „legumele” organice.
Poate. Dar există o diferență între a folosi un instrument pentru a face ceva și a „hali” doar output-ul instrumentului. A folosi AI-ul pentru a ajuta la compunerea unei piese orchestrale e diferit de a asculta exclusiv simfonii generate de AI. Una e augmentare; cealaltă e înlocuire.
Și la nivelul de consum despre care vorbești, consumul excesiv de muzică AI, riscul e transformarea muzicii în zgomot de fundal optimizat, unde ascultătorul devine un punct de date într-un grafic de retenție mai degrabă decât un partener într-o conversație.
Ultimul refugiu (de ce contează asta mai mult decât crezi)
În final, vorbim despre semnificație versus zgomot. Muzica AI este, prin definiție, o oglindă retrovizoare: poate doar reconfigura trecutul. Nu are nicio speranță să simtă prezentul sau să viseze viitorul.
Când respingem fast-food-ul sonor și căutăm nota care tremură, versul care doare, pauza care spune mai mult decât ar putea spune orice cuvint, comitem un act de rezistență culturală. Lumea este obsedată de optimizare, iar în lumea asta, a fi alfabetizat muzical înseamnă să revendici dreptul tău de a fi ineficient, emoțional și, mai presus de toate, real.
Bandcamp a tras o linie în nisip. Instanțele din Germania au pus stop, deocandată, pentru folosirea versurilor. Acum e rândul nostru ca ascultători să decidem ce lăsăm să ne intre în urechi, dar, mai important, și-n inimi.
Pentru că, iată, ce nu vor înțelege niciodată algoritmii: de ce un anumit cântec te face să plângi într-o parcare la două noaptea. Pot urmări că ai apăsat play, pot măsura ritmul cardiac, pot nota că ai ascultat de încă trei ori. Dar nu vor ști niciodată că ți-a amintit de prima ta iubire, sau de tatăl tău mort, sau de persoana care ai încercat să devii.
Rămâi alfabetizat. Rămâi uman. Ascultă cu discernământ.
