Sunt câteva lucruri pe care le știu sigur despre mine, că nu voi înțelege niciodată de ce îmi place așa mult ketchup-ul pe ouă, că am văzut High Fidelity de cel puțin nouă ori și că, indiferent ce îmi promit în fiecare primăvară, ajung să urmăresc Eurovision până la capăt. Până la ultimul punct acordat de Malta. Stând în pijamale. La două noaptea.
Deci poate că nu sunt cel mai indicat să scriu obiectiv despre fenomenul ăsta. Dar tocmai de aceea sunt, probabil, cel mai indicat.
Să vorbim mai întâi despre cifre. Ele sunt singurul lucru care determină oamenii serioși că ceva merită atenție. Eurovision 2025 a adunat 166 de milioane de telespectatori. Gândiți-vă puțin la asta. Nu 166 de mii. Nu 166 de milioane de descărcări pe o platformă de streaming unde jumătate dintre utilizatori au lăsat aplicația deschisă și au adormit. Ci 166 de milioane de ochi ațintiți deliberat pe un ecran, urmărind oameni în costume din material lucios cântând despre dragoste, pace sau, uneori, despre un căluț de lemn. Cota de audiență: 47,7%.
Ca să înțelegeți scara, asta înseamnă mai mult decât populația Germaniei și Franței la un loc. Și nici Franța, nici Germania nu s-au pus de acord vreodată pe absolut nimic, darămite să se uite cu toții la același lucru în același timp.
Voturile au venit din 146 de țări și teritorii. Printre cele mai active din afara Europei: SUA, Canada. Iar noi, România, suntem în top mondial la votat Eurovision. Nu la fotbal, nu la exporturi. La votat Eurovision la ora două dimineața cu numărul de telefon al mamei, pentru că al tău nu mai merge din cauza că ai epuizat SMS-urile.
Și știți ce? Mă mândresc cu asta.
Este un argument pe care îl aud des de la oamenii care pretind că nu urmăresc Eurovision: „e kitsch." Da, e kitsch. Intenționat și glorios. Dar cu multe nuanțe. Opusul lui, camp-ul, e ceva mai rafinat și mai autoironic, kitsch-ul nu știe că e ridicol, camp-ul știe perfect și se bucură de asta. Susan Sontag a scris cel mai bine despre distincție în eseul ei din 1964, Notes on Camp, camp-ul e „dragostea față de nenatural, față de artificiu și exagerare".
Canonul camp are nume mari. Queen, care a transformat fiecare concert într-un ritual de operă rock unde Freddie Mercury apărea cu coroană și cape și cânta Bohemian Rhapsody cu fața serioasă tocmai pentru că știa că e absurd.
ABBA a câștigat cu o piesă despre capitularea în fața iubirii folosind ca metaforă înfrângerea lui Napoleon, ceea ce e deja camp prin definiție. Membrii trupei au purtat combinezoane cu cizme platformă și mâneci evazate. Dar dincolo de costume, Waterloo a fost primul moment în care Eurovision a sunat a viitor în loc să sune a trecut, un glam-pop cu energie de stadion într-o competiție obișnuită cu balade orchestrale și zâmbete diplomatice.
Ce să mai zic de Cher, care la 73 de ani a apărut pe scena turneului Here We Go Again cu o perucă neagră și o rochie transparentă cântând If I Could Turn Back Time fără nicio urmă de ironie față de titlu, ceea ce e fie camp perfect, fie un experiment filozofic.
Dacă Celine Dion cântând My Heart Will Go On cu mâna la piept e kitsch, atunci Nemo de la Elveția câștigând Eurovision 2024 cu The Code, un om ce cântă despre identitate non-binară în trei registre vocale diferite, e camp pur.
La fel, Toy al Netei Barzilai din 2018 e un caz de manual, o femeie într-un kimono cântând o piesa ce apărea la un an după ce #MeToo schimbase conversația globală despre cum sunt tratate femeile. Netta a ales să răspundă cu o declarație despre ocuparea spațiului fără să ceri permisiunea, construită vizual ca o sală de jocuri și sonor ca un manifest cu loop-uri de voce și beat-uri electronice. Mesajul era serios. Ambalajul era complet absurd. Iar tensiunea dintre cele două, gravitatea conținutului și nebunia formei, e definiția exactă a camp-ului
Dar kitsch-ul, când e executat cu convingere totală, devine altceva. Devine spectacol, devine eveniment colectiv, devine unul dintre puținele momente din an când 166 de milioane de oameni fac exact același lucru în exact același moment, nu din obligație, nu din frică, ci pentru că vor.
Știți ce altceva produce genul ăsta de sincronizare globală? Dezastrele naturale și meciurile de Cupă Mondială. Eurovision e mai bun decât ambele variante, pentru că nimeni nu plânge la final din motive greșite.
Pe Roblox, și știu că propoziția asta sună ca și cum am inventat-o, dar n-am, 1,2 milioane de utilizatori din 183 de țări au vizitat o experiență virtuală creată special pentru Eurovision. Adică există copii de 11 ani care au propriul avatar digital cu care merg la Eurovision în metavers. Eu, la 11 ani, așteptam Dalas-ul la televizorul alb-negru. Nu judec pe nimeni. Dar nu pot să nu remarc progresul.
Acum, România. Că tot suntem la Euronews România și că, la urma urmei, asta ne privește cel mai direct.
România revine la Eurovision în 2026 după doi ani de absență, timp în care a fost recunoscut faptul că sistemul de selecție avea nevoie de o resetare completă. Pe 4 martie, douăsprezece piese concurează pentru un singur bilet la Viena și sistemul e mai complicat decât pare, pentru că publicul a votat deja cu vizualizările pe YouTube, juriul a ales zece piese finaliste și s-au acordat două wild card-uri unor artiști despre care n-ai fi pariat săptămâna trecută. Asta e democrație muzicală în stadiul ei cel mai pur, haotică, discutabilă și complet captivantă.
Avem zero victorii Eurovision. Suedia are șapte. Irlanda are șapte. Luxemburgul, care are o populație mai mică decât Clujul, are cinci. Noi avem zero. Dar avem ceva ce Suedia nu poate cumpăra, fervoarea sinceră a unui popor care votează cu telefonul mamei.
Finala Selecției Naționale este pe 4 martie.
Semifinala Eurovision cu România: 14 mai, Viena.
Marea Finală: 16 mai, Wiener Stadthalle.
Aveți timp să vă organizați pijamaua.
Dacă mă întrebați de ce toată Europa se oprește pentru Eurovision, răspunsul onest e că nu știu exact. Știu că nu e vorba doar de muzică, pentru că dacă ar fi vorba de muzică, am asculta Spotify. Știu că nu e vorba de competiție, pentru că dacă ar fi vorba de competiție, am urmări ceva cu rezultate mai previzibile, până și wrestling-ul e mai previzibil.
E vorba, cred, de certitudinea că în acea seară de mai nu ești singur. Că același lucru și absurd, și sclipitor, și inutil, și omenesc se întâmplă simultan în 146 de țări. Că există un moment în care Malta, Norvegia, România și Australia, da, Australia, că la Eurovision logica geografică nu se aplică, sunt toate în același loc, uitându-se la același om în aceleași paiete.
166 de milioane de oameni nu pot greși toți.
Sau poate pot. Dar dacă greșesc, greșesc împreună. Și asta, în 2026, nu e puțin lucru.
