Mi-am petrecut o bună parte din viață făcând liste cu melodii, analizând albume și încercând să înțeleg de ce muzica care ne place spune totul despre cine suntem. Așa că, atunci când te uiți pe afișul de la Beach, Please! din Costinești și vezi nume ca Playboi Carti, Future sau Yeat, ai două opțiuni. Ori te transformi în părintele panicat pentru că versurile sunt prea explicite, ori recunoști adevărul gol-goluț. Muzica n-a fost niciodată despre băieți cuminți care merg duminica la biserică.
Dacă deschizi subiectul la o cină, cu oameni de 50 plus, auzi imediat replica clasică: „Ei, lasă, că și pe vremea noastră era la fel!”. Părinții își amintesc brusc cum ascundeau casetele cu hip-hop autohton sau rock rebel, pretinzând că și ei au fost revoluționari în parcare și parcarea era goală. Eu cred că este o consolare destul de confortabilă și că se omite un detaliu uriaș, pe vremea aceea, mijloacele de propagare în masă a mesajului erau reduse. Muzica trebuia căutată, caseta trasă prost împrumutată, trebuia să depui un efort fizic pentru a intra în acea lume. Azi, mesajul radical este livrat instantaneu, direct în telefoanele a milioane de copii, prin algoritm imposibil de evitat.
Dar, uite, sunt sincer, tipul ăsta de hip-hop sau trap trăiește din asta. Playboi Carti are termene prin tribunalele din Utah pentru agresiune sau Future e dat în judecată în Miami pentru pensie alimentară și drepturi de autor, însă fanii nu se retrag dezamăgiți în camerele lor ca să le șteargă piesele din playlist. Nu, nu, din contră. Toată drama juridică devine o extensie a spectacolului. Îi face să pară reali, periculoși, intangibili. Este o mitologie stradală pe care puștii o devorează, pentru că la vârsta asta ai nevoie de idoli care să enerveze pe toată lumea.
Este business? Evident, este sută la sută business. Organizatorii de festivaluri nu sunt asistenți sociali și nici profesori de etică. Ei trebuie să vândă bilete, să umple plaja și să aducă numele care adună milioane de vizualizări. Dacă elimini controversele, elimini practic jumătate din farmecul genului, rămâi cu o variantă diluată, plictisitoare, pe care nimeni nu vrea să dea banii de buzunar.
Am mai putea funcționa fără aceste extreme? Probabil că da, dar festivalul ar arăta ca o serbare școlară bine organizată, iar asta e ultimul lucru pe care-l cauță puștii când merg la Costinești.
După fiecare ediție, rețelele sociale se umplu de postări în care o grămadă de părinți se justifică public. Vin să ne explice cum au fost și ei acolo, în public, și adaugă imediat ce frumos și bine a fost organizat totul, cum cozile au fost mici, logistica impecabilă și cum totul a mers brici. Este o încercare simpatică de a valida „experiența” și de a liniști conștiința colectivă. Doar că, oricât de civilizată ar fi parcarea sau oricât de rapid ai cumpăra o apă, asta nu face mesajul de pe scenă mai valoros. O organizare de nota zece nu transformă ce se întâmplă de pe scenă sau violența în poezie. Tot ce se întâmplă acolo rămâne o infrastructură excelentă pentru un conținut profund problematic.
Dilema ne lasă blocați într-un punct destul de inconfortabil. Ne prefacem că suntem consumatori detașați, cumpărăm biletul, dăm din cap pe ritm și ne spunem că e doar muzică, că e un exercițiu de stil. Însă, când spectacolul se termină, rămânem pe plajă cu o senzație ciudată de gol. Ne dăm seama că am asistat la transformarea unor traume reale, a unor vieți haotice și a unor violențe adevărate într-un produs de larg consum, ambalat frumos pentru clasa de mijloc.
Mergem acolo căutând o fărâmă de pericol, dar tot ce primim este o tranzacție comercială perfectă, în care noi oferim validare și bani, iar ei ne dau o revoltă atent controlată, gata de pus pe Instagram. Win, win, nu?
