Am mai făcut asta ieri, după ce PSD și AUR au dat jos marți guvernul, am pus laolaltă zece piese de pop-rock și am numit exercițiul playlist. The Clash, Pink Floyd, Simon & Garfunkel, The Rolling Stones, tot arsenalul, fac un playlist de furie organizată și ironie bine temperată. Merge, în felul lui. Adică rezolva puțin și confirma mult, că uimirea ta are companie bună, că alți oameni, în alte decenii, au simțit același lucru.
Problema cu pop-rock-ul, am realizat după, e că are refrene. Și refrenele, oricât de bune, promit ceva, un retuș, o clarificare, măcar iluzia că după urmează ceva diferit. Muzica clasică merge altfel. Merge direct la ce simți, se instalează și rămâne.
Deci iată al doilea playlist. Pentru aceleași circumstanțe. Fără refrene.
Modest Musorgski - O noapte pe muntele pleșuv
Sankt Petersburg, 1867. Mussorgski stă închis în „buncărul” lui de apartament, singur cuc, cu plămânii plini de fum de tutun ieftin și capul bubuind de idei care n-au apucat să vadă lumina zilei. Are douăzeci și opt de ani și o trăiește de parcă ar fi la finalul cursei. Se pune pe scris și scoate piesa asta care e o lovitură direct în moalele capului. Primele 15 secunde setează modul „băataie” și-ți dau un pumn în gură care te lasă lat înainte să apuci să verifici dacă ai dat volumul prea tare.
Miezul acestei lucrări e un marș sinistru, cu niște demoni care o pun de-un dans pe munte. Au o bucurie pură, nesimțită, care te calcă pe nervi pentru că e prea pe bune. Apare și Disney prin 1940 cu Fantasia și se gândește el să pună un munte cu față de monstru pe ecran, de parcă eram toți niște copii care au nevoie de desene animate ca să priceapă frica. O mișcare tipică ce vrea să cosmetizeze jegul. Dar Modest n-avea timp de prostii de-astea. El lăsa demonii să-și facă damblaua, muntele să rămână un morman de piatră și pe tine să te descurci cum poți.
Hector Berlioz - Simfonia fantastică · Mișcarea IV: Marș către eșafod
Suntem în 1830 și Hector Berlioz e complet prăjit, pardon, vrăjit, după o actriță irlandeză, Harriet Smithson, care îi dă cu flit. În loc să-și vadă de treabă ca un om normal, Berlioz se apucă să scrie o simfonie programatică întreagă, un delir în cinci părți unde se imaginează băgând otravă în el, halucinând ca un descreierat, terminând cu capul sub ghilotină și, colac peste pupăză, fiind condus pe ultimul drum de o gașcă de vrăjitoare care țopăie pe imnul morților, Dies Irae. Reacția lui Hector este atât de exagerată încât face ca orice criză de gelozie modernă să pară o glumă proastă
Faza e că toată drăcia se învârte în jurul a ceea ce el numește „ideea fixă”, o temă muzicală care reprezintă imaginea iubitei. La început e pe vioară, finuță, aproape timidă, dar Hector o plimbă prin toată simfonia ca să-ți arate cum îl bântuie pe el obsesia. Doar că n-o lasă așa, ci o face praf metodic. O degradează, o strâmbă, până când în ultima parte ideea fixă trece pe un instrument de suflat, un clarinet care sună ascuțit și vulgar. Devine o caricatură sinistră, un rânjet hidos care-ți întoarce stomacul pe dos. E mult mai rău decât dacă ar fi dispărut pur și simplu. Să stai să te uiți cum ceva frumos se transformă în jeg, pas cu pas, până când din piesa originală rămâne doar scheletul distorsionat, nu e deloc simplu, toată „ideea fixă” arată ca o clădire părăsită.
Carl Orff - O Fortuna · Carmina Burana
În 1937, Carl Orff pune mâna pe niște poeme scrise de niște călugări prin secolul al XIII-lea, indivizi care, în loc să citească biblia, scriau texte despre soartă, noroc, carne și vin. Le-a luat și le-a transformat în cel mai uzat fundal sonor pentru apocalipsele personale din toată istoria civilizației ăsteia occidentale. Corul intră din senin la fortissimo, iar tot aerul înghețat de acolo ți-a năvălit deodată în plămâni, lăsându-te fără replică.
Textul e în latină, ceea ce e o binecuvântare curată. Dacă ai pricepe cuvânt cu cuvânt ce naiba se cântă acolo, despre cum soarta e ca luna, mereu în schimbare, ai fi mult mai deprimat decât ești deja. E un nihilism pur, îmbrăcat în frac. Roata norocului se tot învârte, ce era sus ajunge la budă, ce era jos urcă înapoi, doar ca să aibă de unde să cadă, și tot ciclul se reia la infinit fără să te întrebe cineva dacă ai vreo opinie sau dacă ești gata.
Piesa a ajuns peste tot, de la filme cu naziști și meciuri de box până la reclame la bere. Să pui o muzică despre cum destinul te strivește ca pe un gândac sub papuc ca să vinzi o blondă la doză e cinism modern. Asta spune ceva despre bere, că e singura care te mai ajută să înghiți pastila, dar spune mult mai multe despre noi că suntem atât de obișnuiți cu dezastrul, încât îl folosim ca să facem atmosferă la grătar. Suntem niște masochiști care dau volumul tare fix când roata se pregătește să ne calce pe cap.
Dmitri Șostakovici - Simfonia nr. 7 „Leningrad” · Mișcarea I
Leningrad, 1941. Dmitri Șostakovici rămâne blocat în mijlocul iadului, în orașul bombardat bucată cu bucată și oameni care mor pe stradă de foame sau de la bombardament. În tot haosul ăsta, el stă la pian și scrie de parcă n-ar fi treaba lui. O poză celebră îl arată costumat în pompier voluntar, cu niște ochelari imenși care-i acoperă jumătate de față, holbându-se direct în cameră. Are privirea de om care s-a prins că singurul lucru aflat sub controlul lui este să continue munca. Panica reprezintă un lux de fițe pentru unii, dar el a ales să ignore complet starea asta, având treburi mai importante.
Tema principală începe atât de încet că abia o auzi, e aproape inocentă, finuță, ca o melodie de la o cutiuță muzicală prăfuită pe care o găsești în pod și o învârți așa, de curiozitate. Și apoi începe să crească. Metodic, fără nicio grabă, cu răbdarea a ceva care știe că are tot timpul din lume să te distrugă. Motivul revine, se tot întoarce și se umflă, adăugând strat după strat, până când toată orchestra aia urlă la tine, pe la minutul 15, și tu realizezi că ai ratat momentul în care mai puteai face ceva. Ăsta e sunetul unui rău pur căruia i se rupe că l-ai văzut venind de la o poștă, tot te calcă în picioare.
Camille Saint-Saëns - Dans macabru
Bate miezul nopții și Moartea își face apariția prin cimitir, scoate vioara și dă drumul la treabă. Scheletele se ridică și bagă un dans de parcă ar fi ultima lor șansă să mai miște ceva. Saint-Saëns parcă știe că treburile cu adevărat periculoase au o charismă de te îndoaie. Vin la tine la patru ace, dansează elegant, au texte bune și bagă o muzică de calitate. Cu monstrul ăla plin de bale și colți e simplu, îl vezi de la o poștă și o rupi la fugă. Dar cu ceva care se mișcă așa mișto la lumina lunii e o problemă mult mai gravă.
Vioara solistă are o coardă acordată intenționat un semiton mai jos, așa că scoate un sunet strâmb, un pic aiurea, aproape amuzant. Ceva foarte puțin deplasat, fix cât să te facă să te simți inconfortabil fără să știi exact de ce. Până să te prinzi că sunetul e greșit, ești deja băgat în horă, muzica sună din ce în ce mai convingător, noaptea trece și te trezești cu o dimineață plină de o liniște la care chiar nu te așteptai. Te trezești blocat într-o paranghelie unde o arzi pe dans până realizezi că ești singurul din toată mulțimea care mai are carne pe oase.
Piotr Ilici Ceaikovski - Simfonia nr. 6 „Patetica” · Mișcarea IV: Adagio lamentoso
Ceaikovski a dirijat premiera simfoniei cu nouă zile înainte să moară. Nici până azi nu știe nimeni sigur ce l-a curățat, holera, sinuciderea sau vreo altă mizerie, și, sincer, e mai bine așa. Unele lucruri le pricepi și fără acte oficiale, mai ales dacă stai să asculți cu atenție cum se termină ultima parte a simfoniei pe care a lăsat-o moștenire.
Adagio lamentoso se încheie complet diferit față de simfoniile serioase de pe atunci. Pur și simplu se scurge printre degete ca nisipul dintr-o clepsidră spartă. Notele scad, se răresc și se îndepărtează una de alta, de parcă orchestra se retrage tiptil din sală. Ceaikovski a scris o muzică despre lucrurile care se termină fără să facă vreun anunț oficial. Adagio se stinge în tăcere și disperare și este văzut de mulți ca un bilet de adio lăsat lumii, o mărturie despre un sfârșit pe care și-l planificase deja.
Adevărul rămâne ascuns sub straturi de secrete și drame personale, dar muzica spune exact ce trebuie să știi despre starea lui din ultimele zile.
Simți cum totul se evaporă, cum sunetul se subțiază până când devine doar aer rece. Nu reprezintă o prăbușire spectaculoasă, ci o dispariție lentă, o ștergere treptată a prezenței. Rămâi cu o liniște care se umflă și ocupă fiecare colț unde mai devreme bubuia viața. Liniștea se instalează definitiv și rămâne a ta.
Gustav Holst - Planetele · Marte, Aducătorul Războiului
Holst a scris drăcia asta prin 1914, când Europa s-a trezit că un război mondial ar fi o idee genială și a început să demonstreze pe teren cât de praf poate fi un continent întreg în același timp. Piesa sună ca forța brută, ca o putere desprinsă de orice urmă de emoție sau intenție umană, un mecanism gigant care se pune în mișcare și continuă să strivească tot ce prinde în cale, indiferent de ce se întâmplă sub șenilele lui.
Ritmul e în 5/4, o măsură pe care creierul tău o percepe ca fiind complet aiurea. E cadența unde instinctul de a bate din picior se pierde constant și te lasă cu o amețeală difuză în cap. Totul e făcut cu intenție. John Williams a ascultat asta și a scos „Imperial March” pentru Star Wars. Hans Zimmer a ascultat asta și a scris cam jumătate din tot ce a compus în carieră. Holst a murit în 1934 fără să știe nimic din toate astea, și probabil a fost mai bine pentru el să nu vadă cum toată viziunea lui despre distrugere a devenit fundal sonor pentru popcorn la cinema.
Cele zece piese de pe primul playlist aveau refrene. Toate, fără excepție. Chiar și cele mai sumbre aveau momentul în care melodia revine, familiară, ca o mână întinsă în întuneric. Pop-rock-ul, în toată furia și ironia lui, crede în structură, crede că după un anumit număr de măsuri urmează ceva recognoscibil, că lumea are un tipar pe care, dacă îl înveți, poți merge în pas cu el.
Compozitorii de aici au lucrat cu altă materie. Mussorgski lăsa demonii să danseze fără să le ceară să se oprească. Berlioz urmărea cum se corupe ceva frumos și punea fiecare etapă pe portativ, cu răbdare. Orff arunca ascultătorul sub roată plăcerii și rămânea acolo cu el. Șostakovici compunea în timp ce cădeau bombe afară, cu calmul unui om care a ales să muncească în loc să se teamă. Saint-Saëns dădea Morții charismă și o punea să danseze până la răsărit. Ceaikovski scria finaluri care se evaporă. Holst descria forța ca pe un fenomen geologic, impersonal și continuu.
Toți au lucrat în mijlocul dezastrului, fiecare în dezastrul lui, și niciunul n-a așteptat să se termine ca să compună.
Și uite cum muzica poate sta acolo cu tine, în locul în care ești, oricât de rău îți este.
