Cu fiecare an, Grammy Awards spun live o poveste în care muzica se laudă, se premiază, se autoglorifică. Dar, totodată, în fiecare an câţiva dintre cei mai buni sau mai influenţi artiști sunt lăsați pe margine. Rămâne un sentiment de “ar fi meritat” care bântuie fanii, presa, blogurile ca o fantomă neprietenoasă. Ăsta este snub‑ul: momentul în care ai spus “gata, ăsta merită” şi academia a zis “mulţumim, trecem mai departe”.
Să explicăm snub-ul și puțin mai tehnic. El înseamnă o omisiune notabilă, momentul când un artist, un album sau un film evident merita o nominalizare sau un premiu, dar este trecut cu vederea. În cultura premiilor, un snub e un gest care spune ceva despre cine are autoritatea de a valida gustul. La Grammy, de exemplu, snub-ul lui The Weeknd din 2021, când “Blinding Lights” domina topurile, a devenit un simbol al rupturii dintre public și instituție.
Şi da, pentru ediţia 2026 apar câteva snub‑uri pe care merită să le observăm de aproape.
Când Academia ascultă altceva decât noi: snub-urile Grammy 2026 și politica gustului muzical
Există o scenă în “High Fidelity” de Nick Hornby în care Rob Fleming, personajul principal, explică de ce organizarea colecției de discuri e o chestiune existențială. E vorba, în primul și-n primul rând, de a crea un univers paralel în care alegerile tale contează mai mult decât ale altora. Deci uită de ordinea alfabetică sau cronologică. Nominalizările Grammy 2026 sunt exact opusul acestui sentiment: un univers în care alegerile tale, aparent, nu contează deloc.
Lorde, prea cunoscută
Lorde a lansat “Virgin”. Albumul e peste tot, criticile sunt foarte bune, a intrat în topuri, Twitter explodează, TikTok-ul e plin de teen-ageri care plâng pe “David". Dar la nominalizări? Nimic. Zero. Tăcere cosmică. Frustrarea vine din disproporția între “fenomen cultural" și “recunoaștere instituțională". Lorde nu e doar ignorată, e ignorată zgomotos. E “faimă mai mare decât votul", un sindrom pe care îl cunoaștem din muzică de când Radiohead au pierdut Grammy-ul la “OK Computer” pentru “Album of the Year” în favoarea lui Bob Dylan cu “Time Out Of Mind”. Oookk, e Dylan și nu e chiar atât de rău să pierzi în fața lui.
The Weeknd, la al doilea fault
Acum trei ani (sau acum patru ani? timpul pandemic e confuz) a anunțat boicotul Grammy-urilor. Mare scandal. Academia s-a scuzat, a promis reforme. The Weeknd a revenit și-a înscris albumul anul acesta, toată lumea a făcut pace. Și acum? Nominalizări zero la categoriile mari.
Joci fotbal ești în careul, ești faultat și nu primești nici corner. Întrebarea aici nu e de ce se întâmplă asta, ci de ce te-ai întors. Pentru The Weeknd, părea simplu, întoarcerea a fost făcută pentru că sistemul s-a schimbat. Dar sistemul nu s-a schimbat, s-a adaptat. A devenit mai fluid, mai diplomatic, mai greu de contestat. The Weeknd a pierdut pentru că altcineva a fost mai potrivit.
Alex Warren și problema popularității fără pedigree
“Ordinary" a fost peste tot. Nu doar “viral", ci omniprezent. Spotify Wrapped, TikTok loops, reel-uri de logodne, reel-uri de nunți, reel-uri de despărțiri. Și totuși nicio nominalizare la Record sau Song of the Year.
Aici devine interesant pentru că Alex Warren nu e necunoscut. Are fanbase uriaș. Streamingul e real. Dar nu are pedigree. Nu vine de la un label mare, nu e protejatul cuiva important, nu are o poveste muzicală respectabilă. E TikTok-famous, ceea ce pentru Academia Grammy înseamnă popular, dar nu legitim.
Este o problemă pe care mi-am pus-o de mai multe ori și anume de ce unele cântece ajung să definească momente personale profunde, dar sunt tratate ca “guilty pleasures" de către criticii muzicali? Pentru că popularitatea fără context cultural e tratată ca un accident. “Ordinary" e un accident pentru milioane de oameni, dar nu pentru juriu.
Jack Antonoff: când omul din spatele rămâne acolo
Jack Antonoff e peste tot. Taylor Swift, Lorde, Lana Del Rey, The 1975, lista e nesfârșită. Are Grammy-uri, are credibilitate, are respectul industriei.
Dar nu e nominalizat la “Producer of the Year, Non-Classical". De ce? Pentru că Jack Antonoff nu e un snub în sensul clasic, e un snub industrial. Producătorii sunt rareori vedete, chiar și producătorii mari sunt eclipsați de artiști. Jack Antonoff e atât de bun încât dispare în spatele muzicii pe care o creează. Și asta, ironic, înseamnă că munca lui e luată drept ceva de la sine înțeles.
Este nominalizat? Da. La categoriile mai mici, mai tehnice. Dar nu la cea mare. Pentru că marele premiu e pentru cineva care și produce, e și vizibil și face și zgomot. Jack Antonoff face muzică care devine parte din universul altcuiva. Și Academia Grammy preferă să premieze universul însuși.
Ce ne spun snub-urile despre 2026
Snub-urile Grammy nu sunt accidente. Sunt alegeri. Și alegerile spun o poveste despre ce vrea Academia să fie sau măcar să pară.
În 2026, Academia vrea să fie globală. Vrea genuri hibride, vrea să recunoască TikTok fără să pară disperată, vrea să fie relevantă pentru generația Z fără să-și piardă credibilitatea cu generația X. E un echilibru imposibil și de aceea avem snub-uri care par contradictorii.
Lorde e ignorată pentru că e prea mare, premiile pentru ea ar părea evidente. The Weeknd e ignorat pentru că deja a fost recompensat. Alex Warren pentru că e popular în locul greșit. Jack Antonoff pentru că e invizibil în felul corect.
Dar gustul muzical n-a fost niciodată doar despre muzică. Ține mai degrabă de cine are puterea să spună ce e valoros și ce nu, de felul în care un grup restrâns de oameni reușește să transforme o preferință colectivă într-o chestiune de gust. Grupul stabilește ierarhii, reguli și etichete. În timp ce milioane de oameni dau play la piesă până se blochează butonul de replay, cineva într-un birou sau într-o redacție decide că melodia e… meeh.
Și aici e contradicția finală: Grammy-urile vor să fie arbitri ai calității, dar trăiesc într-o lume în care calitatea e tot mai greu de definit. “Ordinary" poate înseamna totul pentru cineva care se logoedește, dar nimic pentru juriu. Și? Cine are dreptate? Lorde face un album despre care toată lumea vorbește, dar nu ia nicio nominalizare, înseamnă că albumul nu e bun? Sau că sistemul de evaluare are probleme?
Grammy-urile 2026 ne spun ce muzică vrea Academia să credem că e bună
Dar care sunt cele mai mari snub-uri din istorie?
Dacă vrei să înțelegi snub-urile de acum, trebuie să te uiți înapoi. Pentru că asta fac Grammy-urile: repetă aceleași greșeli, doar cu alți artiști, în alte decade.
Michael Jackson – Bad (1988)
Hai să vorbim despre “Bad”. Hai să vorbim despre snub.
În 1988 Michael Jackson a lansat “Bad”, un album care a produs cinci single-uri numărul unu. Cinci. Din nou: cinci. A făcut turneu mondial, a vândut milioane, a dominat MTV-ul (când MTV încă însemna ceva), a fost peste tot. Dacă te duceai la supermarket, auzeai “Bad”, dacă te uitai la știri, vedeai “Bad”, dacă vorbeai cu mama ta la telefon, ea știa despre “Bad”. Asta dacă nu trăiai în România.
Și apoi băieții de la Grammy au venit și au spus: ”Da, super, dar “Album of the Year” merge la “Faith” de George Michael.”
Acum, “Faith” e un album bun. Nimeni nu zice că nu e. Dar asta nu e despre “Faith”. Academia a avut șansa să recunoască probabil cel mai mare pop star din istorie, în apogeul lui, cu un album care a definit o eră și a zis "eh, nu chiar".
O astfel de decizie te face să te întrebi dacă juriul chiar ascultă muzică sau doar răsfoiește Billboard-ul căutând ceva care să pară serios. Poate că “Bad” părea prea pop, prea comercial, prea Michael Jackson pentru gustul celor care confundă succesul cu superficialitatea.
Unele albume nu primesc respect pentru că sunt prea iubite. Dacă toată lumea iubește ceva, critica devine suspectă. Iar Academia Grammy, întotdeauna disperată să pară serioasă, alege siguranța în loc de evidență.
Michael Jackson nu avea nevoie de Grammy, dar ei, fanii, aveau nevoie ca Academia să recunoască ce era clar pentru toată planeta, că omul tocmai făcuse un album pentru care se vor scrie cărți de istorie.
Au ales să nu facă asta. Și trei decenii mai târziu, încă vorbim despre asta.
The Weeknd – After Hours (2021): zero înseamnă zero
Dacă snub-ul lui Michael Jackson e istorie veche, “After Hours” e trauma recentă.
În 2020 The Weeknd lansează “After Hours”. Albumul e uriaș. "Blinding Lights" devine unul dintre cele mai ascultate cântece din toate timpurile pe Spotify. Nu din anul respectiv, din toate timpurile. Albumul e pe repeat în fiecare mașină, la fiecare petrecere, în fiecare playlist de alergat. Criticii îl iubesc. Fanii îl iubesc. Chiar și părinții care ”nu ascultă muzică nouă” îl iubesc.
Vin nominalizările Grammy: The Weeknd, zero nominalizări.
Nu ”nu a câștigat nimic”. Zero nominalizări. Nici măcar la categoriile mici. Nici măcar la cele tehnice despre care nimeni nu aude până la ora 2 dimineața în timpul ceremoniei.
Internetul a explodat. The Weeknd a explodat. Iar Academia a dat explicații vagi despre "calitate" și "competiție" și alți termeni corporatiști care înseamnă "nu vă putem spune adevărul pentru că nici noi nu știm exact ce s-a întâmplat".
The Weeknd a anunțat boicot. A spus că nu va mai trimite muzică la Grammy. A devenit eroul anti-establishment al momentului. Academia, sub presiune, a promis "reforme". Toată lumea a făcut pace.
Și acum, 2026, The Weeknd e din nou ignorat la categoriile majore.
E ca și cum ai avea o relație toxică pe care ai părăsit-o, dar după doi ani de terapie și "creștere personală", te sună spunându-ți "hey, am învățat, am crescut, hai să mai încercăm o dată" și-n prima săptămână realizezi că absolut nimic nu s-a schimbat. Aceleași patern-uri, aceeași manipulare, doar că acum cu vocabular terapeutic.
Cazul “After Hours” ne arată spre un sistem care a demonstrat că poate ignora orice, indiferent de popularitate, critici, impact cultural. E dovada că Grammy-urile nu funcționează pe baza unor criterii clare, ci pe baza unor politici interne pe care noi, publicul, nu le vom înțelege niciodată.
Radiohead, o carieră întreagă de ”aproape”
Radiohead au făcut “OK Computer”, “Kid A”, “In Rainbows”. Albume despre care profesorii de muzică scriu teze. Albume pe care criticii le pun în topuri ca "cele mai bune din toate timpurile". Albume care au influențat generații întregi de muzicieni.
Grammy-uri câștigate pentru “Album of the Year”? Zero.
Radiohead au fost nominalizați. Iar. Și iar. Și iar. Dar niciodată nu câștigă la categoria mare. Pentru că Academia preferă siguranța. Preferă albumele pe care le înțelege fără prea mult efort. Radiohead cere efort. Cere să asculți de mai multe ori. Cere să gândești.
Și asta e prea mult.
Bob Marley, o legendă care a trebuit să aștepte
Bob Marley a murit în 1981. A primit primul Grammy postum în 1984, pentru “Confrontation”.
Gândește-te la asta: omul care a adus reggae-ul lumii, care a devenit voce pentru milioane, care a făcut muzică care încă se ascultă în fiecare colț al planetei, a trebuit să moară pentru ca Academia să-l ia în serios.
În timpul vieții, Bob Marley era prea nișat, prea Jamaica, prea rastafari, prea politic. Prea diferit de ce înțelegea Academia ca fiind ”muzică mainstream”.
Așa că s-a așteptat până când nu mai putea ca prezența lui să jeneze. Până când a devenit "safe" să-l omagieze și s-a putut pune reggae-ul într-o cutie frumoasă cu etichetă "World Music", asta pentru progresism.
Ce ne învață aceste patru cazuri?
Aceste snub-uri nu sunt accidente aleatorii. Sunt pattern-uri.
Academia Grammy ignoră: muzica prea populară (Bad, After Hours), muzica prea complexă (Radiohead), muzica prea diferită (Bob Marley).
Cu alte cuvinte: ignoră exact muzica care contează.
Și când te uiți la snub-urile din 2026, Lorde, The Weeknd, Alex Warren, vezi aceleași pattern-uri. Lorde e prea evidentă. The Weeknd are prea multă istorie. Alex Warren e prea ”internet”. Poate că snub-urile nu sunt bug-uri în sistem. Poate că sunt sistemul însuși.
