În acest al patrulea episod al retrospectivei noastre, ne oprim asupra unui contrast care definește perfect starea pop-ului în 2025: ciocnirea dintre confort și avangardă.
În acest punct al cronicii noastre, trebuie să ne punem o întrebare fundamentală: de ce avem nevoie de amândouă? De ce, într-un an în care inteligența artificială și algoritmii ar fi trebuit să ne omogenizeze gusturile, ne trezim atrași de două forțe care trag de conceptul de „muzică pop" în direcții opuse, până când acesta începe să se fisureze spectaculos?
Swift vs. Rosalia și paradoxul confortului
Taylor Swift a atins în 2025 faza pe care eu o numesc „stadiul de arhitectură civică". Muzica a depăsit conceptul sunetului și a creat un spațiu public în care milioane de oameni se adună pentru a se simți înțeleși. Pe noul album, Taylor a ales să rafineze „perfecțiunea". Este o mișcare de siguranță strategică fascinantă pentru că nu încearcă să inventeze o roată nouă, ci ne arată cât de lin poate merge o roată pe care ea o șlefuiește de douăzeci de ani. Swift mizează pe „muzica memorie", sunt progresii de acorduri care se simt ca o pătură caldă la care adaugă versuri care joacă un rol emoțional. Este pop-ul ca ancoră, o dovadă că în mijlocul haosului, structura strofă-refren-strofă rămâne neatinsă. Swift gestionează, așadar, un ecosistem de amintiri și confesiuni.
Taylor Swift a lansat „The Life of a Showgirl" și a colaborat cu Max Martin și Shellback. Practic, ea a ales drumul bătut, dar asfaltat cu aur. Este pop-ul care „merge la sigur", pentru că stăpânește atât de bine mecanismele dorinței publicului, încât orice deviere ar părea o trădare.
Versurile lui Swift sunt un jurnal intim dat publicității cu consimțământ. Pe „The Life of a Showgirl", ea dezmenbrează costul vizibilității permanente, scriind despre momente în care cortina cade și rămâne doar oboseala de a fi mereu „on". Există o piesă în care compară fiecare turneu cu o relație toxică din care nu poate pleca, pentru că publicul a devenit drogul ei preferat. Ea scrie despre glamour-ul care îți lasă urme de rimel pe față la trei dimineața, despre aplauze care sună a vid când ajungi singură în cameră de hotel. Temele sunt despre prețul celebrității, dar și despre dependența de ea, Swift recunoaște că s-ar simți și mai pierdută fără luminile rampei. Este o recunoștere care merge dincolo de clișeul „e greu să fii faimos", asta ar fi fost prea simplu și nici nu ar suna credibil. Ea întreabă, practic: cine sunt eu când nu mai există nimeni care să mă privească?
La polul opus, Rosalia ne-a oferit „LUX" și a aruncat la gunoi ancora pe care i-o putea da pop-ul. Ea îl folosește pe postv de detonator. Dacă Taylor construiește o casă, Rosalia este cea care dă foc machetei pentru a vedea cum arată flăcările în slow-motion. Albumul ei din 2025, „LUX", este o experiență aproape invazivă. Ea nu „merge la sigur" pentru că, pentru Rosalia, siguranța este moartea artei. Experimentul ei trece de dimensiunea sonoră și amestecă ritmuri care nu ar trebui să coexiste. Experimentul ei unul de identitate. Ea deconstruiește hit-ul radiofonic până când rămâne doar o coloană vertebrală de bass distorsionat și o voce care trece de la șoaptă confesională la strigăt de operă în câteva secunde. Este pop-ul ca aventură periculoasă, amintindu-ne că arta trebuie, uneori, să ne facă să ne simțim puțin inconfortabil înainte de a ne cuceri.
Înregistrat cu London Symphony Orchestra, albumul amestecă hagiografii catolice cu pop-ul de tip „Berghain”. Dacă Taylor ne oferă o îmbrățișare, Rosalia ne oferă o transfigurare. Ea experimentează cu limitele a ceea ce poate fi numit „pop", forțând ascultătorul să navigheze prin 13 limbi și orchestrații care se dezintegrează în cacofonie electronică.
Versurile Rosaliei pe „LUX" sunt o hartă a sacrului și a profanului care refuză să aleagă între cele două. Ea scrie despre extaz religios folosind limbajul clubului de noapte, apoi inversează formula, transformând deșeul emoțional al unei relații într-o rugăciune barocă. Există momente când nu ești sigur dacă asculți o mărturisire la preot sau un monolog interior după patru dimineața pe ringul de dans.
Temele gravitează în jurul dualității, corpul ca templu și ca câmp de bătălie, iubirea ca act de adorare și ca auto-sabotaj premeditat. Rosalia scrie în catalană, spaniolă, franceză și cuvinte inventate care sună a limbi moarte resuscitate prin sintetizator. Ea abordează trauma generațională, dar o amestecă cu hedonismul nihilist al prezentului și crează o tensiune care nu se rezolvă niciodată. Este o provocare deliberată: Rosalia nu vrea ca tu să „înțelegi" versurile ei în sens tradițional, ci să le simți ca pe o trăire care-ți reconfigurează percepția.
Când am văzut coperta „LUX”, am avut sentimentul unui deja-vu. Ceva asemănător îmi trecuse în decursul vremii prin fața ochilor. Și dintr-o încăpățânare caracteristă celor care au nopți albe, am luat la rând toate figurile sfintelor de care Rosalia vorbește pe „LUX”. Și la un moment dat lucrurile s-au suprapus, ea este Sfânta Tereza de Gian Lorenzo Bernini.
Sculptura „Extazul Sfintei Tereza" de Bernini este realizată între 1647 și 1652, iar în prezent ea se află în Capela Cornaro din Santa Maria della Vittoria în Roma.
Pe coperta „LUX", Rosalia zace într-o poziție care citează aproape exact sculptura din Capela Cornaro. Același cap aruncat înapoi, aceeași ambiguitate sfâșietoare între suferință și plăcere, între agonie și extaz. Bernini a lucrat în marmură, Rosalia lucrează în pixeli, dar mesajul e identic: extazul nu face diferența între sacru și profan, pentru că, la un anumit nivel de intensitate, toate experiențele umane extreme vorbesc aceeași limbă incoerenta.
Lumina în fotografia de copertă cade teatral, ca în baroque-ul cel mai flamboyant. Bernini a ascuns sursa luminii în arhitectura capelei, creând iluzia că vine direct din ceruri. Pe „LUX", light design-ul face același lucru: sursa e invizibilă, dar efectul e divin.
Arta cea mai puternică e cea care te face să nu știi dacă te uiți la o sfântă sau la o femeie în cel mai intim moment al ei, dacă asculți o rugăciune sau un geamăt, dacă experiența pe care o ai e una spirituală sau una carnală.
Pe „LUX", ca și în Capela Cornaro, răspunsul corect e: da.
Arheologia viitorului: revirimentul Y2K și mitul simplității
De ce suntem obsedați de anul 2000 în 2025? Nu este vorba doar despre pantaloni cu talie joasă și telefoane cu clapetă, deloc, este o căutare disperată a optimismului tehnologic de dinainte de era rețelelor sociale toxice.
Y2K, sau „Year 2000", reprezintă, în afara marcajului calendaristic, o estetică întreagă și o mentalitate culturală specifică perioadei 1997-2003. Este epoca în care designul era futurist fără a fi distopic, când argintiul cromat, plasticul translucid și logo-urile metalice sugerau un viitor în care tehnologia ne va face viața mai ușoară, nu mai complicată. Este era CD-urilor, a telefoanelor Nokia indestructibile, a ecranelor mici cu pixeli vizibili și a unei încrederi naive că internetul va fi un spațiu de conectare pură, nu de supraveghere și anxietate. Pop-ul din acea vreme avea o strălucire sintetică particulară, era producția electronică înainte de era compresiei perfecte, voci prelucrate dar nu până la sterilitate, videoclipuri cu efecte rudimentare care nu se rușinau de artificialitatea lor. Este nostalgia pentru epoca în care tehnologia era un joc.
Această estetică Y2K și pop-punk care domină sound-ul actual reprezintă o formă de nostalgie pentru viitorul pe care l-am pierdut. Anul 2025 a fost marcat de ceea ce numim „Marea nostalgie pentru vremuri mai simple". Avem de a face cu o reacție chimică la prezentul nostru ultra-digitalizat.
În 2000, credeam că tehnologia ne va elibera, iar în 2025 știm că ne-a capturat. Artiști precum Charli XCX și Sabrina Carpenter au înțeles acest lucru visceral. Ele nu copiază sunetul anilor 2000, ci îl „etalează".
Charli XCX preia energia brută, ușor murdară a erei pop-punk și o trece printr-un filtru electronic ultra modern. Ea păstrează atitudinea de „nu-mi pasă", dar o aplică unor teme contemporane de anxietate și izolare.
Sabrina Carpenter, pe de altă parte, recuperează „strălucirea". Ea integrează estetica Y2K, acea luminozitate saturată și încredere debordantă și o transformă într-o armă de emancipare. Este un pop care sună a „vremuri mai simple", dar care sub capotă are un motor de o complexitate lirică tăioasă.
Această focalizare pe nostalgia anilor 2000 funcționează ca un scut împotriva cinismului modern. Muzica lor ne permite să ne pierdem într-o versiune idealizată a trecutului, unde singura grijă era dacă ai destul credit pe cartelă pentru un SMS, totul în timp ce navigăm prin complexitatea unui 2025 care pare să se miște mult prea repede.
Concluzie: pop-ul ca oglindă fracturată a prezentului
Ceea ce devine evident când privești 2025 prin prisma acestor contradicții sonore este că pop-ul nu mai este un monolit, ci un câmp de bătălie unde se negociază constant între nevoia de siguranță și dorința de transcendență. Taylor Swift și Rosalia sunt două răspunsuri la aceeași întrebare existențială: ce facem cu conștiința de sine în era supraexpunerii?
Swift ne dă o arhitectură emoțională solidă, un refugiu construit din formule dovedite și vulnerabilitate calculată. Este pop-ul ca ritual colectiv, ca mecanism de supraviețuire prin recunoaștere reciprocă. Rosalia, dimpotrivă, ne aruncă în haos organizat, refuzând să ne ofere confortul predictibilității. Ea ne spune că salvarea vine din risipirea deliberată a formulelor care funcționează.
Iar reîntoarcerea la Y2K nu este deloc o evadare nostalgică simplă, ci o strategie de rezistență sofisticată. Este o formă de ironie afectuoasă, o recunoaștere că putem fura din energia acelei epoci pentru a supraviețui prezentului.
Ceea ce face 2025 fascinant nu este că muzica pop s-a diversificat, asta se întâmplă mereu. Este că diversificarea a devenit programatică, aproape ideologică. Avem nevoie de Taylor Swift pentru că avem nevoie să credem că emoțiile noastre pot fi organizate și înțelese. Avem nevoie de Rosalia pentru că avem nevoie să știm că pot fi și pulverizate și reconstruite în forme pe care încă nu le avem în vocabular. Avem nevoie de nostalgia Y2K pentru că avem nevoie să ne amintim că tehnologia nu a fost întotdeauna sinonimă cu singurătatea.
Pop-ul din 2025 ne confirmă că nu există o singură cale de a supraviețui contemporaneității. Unii au nevoie de ordine, alții de haos. Unii de certitudini, alții de întrebări care nu se vor închide niciodată. Și poate că asta este singurul lucru cu adevărat reconfortant că, în ciuda tuturor algoritmilor care încearcă să ne omogenizeze gusturile, rezistăm încă prin diversitatea dorințelor noastre estetice. Suntem prea complicați, prea contradictorii, prea umani pentru a fi reduși la o singură formulă muzicală, oricât de perfectă ar fi ea.
