Să vezi „French Touch" pe o listă UNESCO este momentul care te face să realizezi că tinerețea a devenit istorie. Nu doar amintiri personale pe care le poți colora cum vrei tu, ci istorie adevărată, validată oficial, cu „titlu” și tot tacâmul.
Ai păstrat biletul de la primul tău concert cu adevărat important, cel care ți-a arătat ce poate fi muzica când e făcută cum trebuie? Foarte bine, pentru că într-o zi te trezești că biletul acela este pus sub sticlă la un muzeu național, cu o plăcuță explicativă și tot restul.
Da, e o confirmare pe care mulți dintre noi o așteptam. Nu în sensul că stăteam cu ochii pe site-ul UNESCO și ne întrebam când o să apară „French Touch”-ul acolo, cine naiba face asta?, ci în sensul că întotdeauna am știut, chiar și atunci când toți spuneau că e doar muzică de dans, doar niște francezi care pun filtre pe sample-uri de disco, că era ceva mai mult acolo.
Doar că recunosc, mă face să mă simt puțin cam matur. Matur în felul acela specific în care te simți când lucrurile pe care le-ai iubit tu când erau noi și periculoase și neînțelese de părinți devin brusc parte din patrimoniul cultural al umanității.
Eram în camera mea în anii '90, și când spun „camera mea" vreau să spun acea odaie mică în care petreceam tot timpul, cu postere pe pereți și grămezi de CD-uri și o atmosferă de refugiu contra lumii adulților, ascultând „Homework”. Am privit discul ăsta ca pe o ușă deschisă care-mi arăta că da, lucrurile pot fi altfel, mai interesante, mai electrizante. Puteai să asculți „Da Funk" și să simți fizic cum ceva se schimbă în tine, cum percepția despre ce poate fi muzica se reconfigurează complet.
Iar acum viitorul acela este patrimoniu cultural protejat oficial. Viitorul meu, viitorul nostru, al tuturor care stăteam în camerele noastre și visam la altceva decât ceea ce ne ofereau Top 40-ul și MTV-ul convențional, a devenit „trecut certificat”. E ciudat. Parcă ai fi trăit destul ca să vezi revoluția ta transformată în lecție de istorie, iar tu din participant devii martor, și apoi, dacă mai aștepți puțin, probabil devii pur și simplu o statistică, unul dintre milioanele care au fost acolo și au simțit ceva.
O listă de priorități auditive: Paris versus Londra
Viața solicită, în unele momente, o precizie matematică, o claritate a formelor și o estetică impecabilă. Acelea sunt momentele în care mâna merge instinctiv spre raftul unde se află Daft Punk. Discul „Discovery” reprezintă culmea rafinamentului tehnologic transpus în emoție umană. Francezii au această capacitate rară de a curăța sunetul de orice impuritate, oferind o experiență auditivă similară unei vizite într-o galerie de artă modernă unde totul este alb, lucios și perfect iluminat.
În opoziție, The Chemical Brothers reprezintă realitatea dură a asfaltului umed. Dacă francezii construiesc catedrale de sticlă, britanicii dărâmă ziduri cu un baros plin de rugină. „Dig Your Own Hole” este un album care miroase a motorină și a entuziasm brut. Este sunetul unei generații care preferă să simtă basul în piept, chiar dacă acest lucru înseamnă sacrificarea ordinii. Britanicii au transformat haosul într-o formă de artă și au dat o alternativă pentru cei care găsesc perfecțiunea franceză prea intimidantă.
Bătălia melancoliei: solar vs. nocturn
Alegerea între AIR și Massive Attack este, în esență, o alegere între două stări de spirit fundamentale.
„Moon Safari” (AIR) este un răsărit de soare privit printr-o fereastră curată. Melodiile lor sunt aerisite, lejere și pline de o speranță discretă. Francezii reușesc să facă tristețea să pară elegantă și transformă melancolia într-un accesoriu de lux pe care îl porți cu mândrie.
„Mezzanine” (Massive Attack) reprezintă miezul nopții într-un oraș industrial. Sunetul din Bristol este dens, claustrofobic și profund uman prin imperfecțiunile sale. Dacă muzica franceză te îndeamnă să plutești, tri-hop-ul britanic te obligă să rămâi cu picioarele pe pământ, înfruntând umbrele.
Diferență definește modul în care percepem confortul: unii îl găsesc în lumina caldă a unui sintetizator analogic francez, alții în densitatea protectoare a unui beat britanic.
Extazul colectiv: disco-funk vs. big beat
Când vine vorba de ringul de dans, Cassius și Fatboy Slim propun două filosofii distincte ale fericirii.
Proiectul Cassius păstrează mereu o legătură strânsă cu rădăcinile lor „chic”. Piesele lor sunt pline de un groove care invită la mișcări controlate, elegante, specifice unui club select din centrul Parisului. Există o mândrie a detaliului bine plasat, a sample-ului care sună scump și sofisticat.
Norman Cook (Fatboy Slim), în schimb, este definiția energiei democratice. Muzica lui este creată pentru a fi strigată de mii de oameni pe o plajă sau într-un stadion. Este un asalt sonor care ignoră regulile bunei creșteri în favoarea unui impact maxim. Britanicul a înțeles că, uneori, tot ce avem nevoie este un ritm atât de puternic încât să ne facă să uităm de orice urmă de inhibiție.
Așa că am inițiat rapid, rapid Top 5 albume esențiale pentru a înțelege această diferență, ca pe o masă cu tot ce găsești prin frigider. Iar el arată impecabil și aș alege prima oară Daft Punk - „Homework” (este standardul de aur al preciziei franceze), iar în oglindă The Chemical Brothers - „Exit Planet Dust” (manualul de utilizare al energiei britanice). La AIR - „Moon Safari” (definiția eleganței sonore) aș opune Portishead - „Dummy” (cea mai frumoasă formă de densitate emoțională) și aș adăuga pentru un plus Cassius - „1999” (bucuria pură a ritmului).
Fiecare dintre aceste discuri merită un loc pe raftul oricărui pasionat și reprezintă două moduri diferite, dar la fel de valide, de a privi lumea prin prisma sunetului.
Între adevăr și estetică
Franța a realizat în sfârșit lucrul corect și a oferit muzicii electronice locul cuvenit în cadrul Patrimoniului Cultural Imaterial. Această reușită are loc la un an după ce techno-ul berlinez a obținut statutul UNESCO, oferind susținere celor care solicită o onoare similară pentru curentul „French touch”.
Iată o veste care validează pasiunea oricărui colecționar de discuri: muzica electronică a fost inclusă oficial pe lista patrimoniului cultural imaterial al Franței. Președintele Emmanuel Macron a susținut această mișcare, aspirând la recunoașterea UNESCO pentru fenomenul „French touch” și iată că lucrul ăsta s-a întâmplat.
Aici este vorba despre o formă de respect pentru munca depusă de Daft Punk, Justice și Cassius, pionieri care au modelat cultura contemporană, urmând exemplul oferit de Berlin pentru muzica techno în anul 2024. Rachida Dati, Ministrul Culturii, a subliniat că acest gen muzical deține un loc legitim în tezaurul național. Este o confirmare oficială a faptului că ritmurile care au definit atâtea momente importante reprezintă acum o parte esențială a istoriei.
Această recunoaștere vine la doar câteva luni după ce Macron a menționat influența curentului „French touch” într-un interviu acordat Fréquence Gaie. În cadrul discuției, el a spus că muzica electronică franceză deține un statut cultural egal cu cel al techno-ului berlinez, promițând: „Vom atinge și noi acest obiectiv”.
„Iubesc Germania, cunoașteți viziunea mea pro-europeană, însă suntem deplin capabili să ne afirmăm singuri valoarea. Suntem inventatorii muzicii electro. Avem amprenta French touch”, a declarat el la acea vreme.
Declarația președintelui Macron reprezintă un moment de mândrie națională, dar care merită o analiză puțin mai atentă. Într-o lume ideală, istoria ar fi o linie dreaptă, însă muzica electronică este mai degrabă un arbore genealogic complex.
Realitatea istorică indică faptul că germanii de la Kraftwerk au fost cei care au construit scheletul acestui gen. Ei au oferit precizia mecanică. Ulterior, artiștii din Detroit, precum Juan Atkins sau Derrick May, au ritmul care a transformat sunetul sintetic într-un fenomen global. Francezii dețin însă meritul de a fi transformat această tehnologie într-o formă de artă rafinată. Ei au luat asprimea sunetului industrial și au șlefuit-o până când aceasta a devenit compatibilă cu cele mai pretențioase gusturi europene.
Distincția dintre club și salon
Diferența dintre Paris și Londra este vizibilă în modul în care sunetul a fost integrat în viața cotidiană.
Perspectiva britanică a prioritizat energia brută. Genuri precum jungle sau drum and bass au apărut din dorința de a împinge limitele vitezei și ale basului. Este o muzică de intensitate maximă, ideală pentru spații industriale și momente de descărcare totală.
Perspectiva Franceză, mișcarea French Touch, a ales calea eleganței. Artiștii parizieni au păstrat mereu o legătură cu tradiția disco și jazz și au făcut piese care sunt la fel de potrivite pentru un ring de dans plin de viață sau pentru o seară liniștită într-un cadru sofisticat.
Francezii au reușit să ofere muzicii electronice o „demnitate de conservator”. Ei au demonstrat că un sintetizator poate fi la fel de expresiv ca o vioară, dacă este folosit cu sensibilitatea potrivită.
Să ne gândim și la un Top 5 momente de rafinament francez care susțin această viziune:
Daft Punk - „Discovery”, o lecție despre cum poți folosi tehnologia pentru a evoca emoții profunde.
- St Germain - „Tourist”, punctul de întâlnire perfect între muzica electronică și jazz-ul clasic.
- Etienne de Crécy - „Super Discount”, o demonstrație de umor și inteligență în utilizarea sample-urilor.
- Dimitri from Paris - „Sacrebleu”, un album care definește luxul sonor și atmosfera de cocktail.
- Motorbass - „Pansoul”, fundația pe care s-a construit întregul prestigiu al scenei din Paris.
Fiecare dintre aceste albume susține ideea că, deși poate originile sunt împărțite între Düsseldorf și Detroit, Parisul a fost cel care a oferit acestui gen „ținuta de gală”.
Simbioza sunetului
Fiecare disc menționat anterior reprezintă o piesă dintr-un puzzle cultural vast. Importanța rezidă în rezultatul final, avem posibilitatea de a alege între rigoarea estetică a Parisului și forța brută a Londrei. Această competiție simbolică a dus la o evoluție constantă, forțând artiștii să exploreze noi teritorii sonore.
Franța a oferit contextul ideal pentru ca muzica electronică să fie privită cu respectul acordat muzicii clasice. În același timp, Regatul Unit a menținut vie flacăra rebeliunii și a inovației ritmice. Ambele contribuții sunt vitale pentru integritatea acestui univers auditiv.
În final, disputa asupra originilor are o importanță secundară față de plăcerea pură de a pune acul pe disc și de a asculta cum se desfășoară povestea. Franța a pus costumul de gală pe o structură creată în laboratoarele din Germania și în subsolurile din Detroit, iar britanicii au adăugat pulsul necesar pentru ca totul să rămână viu și autentic.
