Există momente în istoria muzicii care funcționează ca niște piese de puzzle pe care le înțelegi abia când cutia e deja pierdută. Pe 16 decembrie 1993, MTV difuza concertul „Unplugged” al celor de la Nirvana. La prima vedere, părea doar o altă emisiune dintr-o serie de succes, dar Kurt, fiind Kurt, a decis să transforme totul într-un act de rebeliune tăcută.
Setlist-ul de 14 piese a fost, în esență, o scrisoare de dragoste pentru muzica marginală și, simultan, un rechizitoriu la adresa succesului comercial. Lansat anul următor sub numele „MTV Unplugged in New York”, acesta a devenit primul disc Nirvana apărut după ce Kurt ne-a lăsat pe toți să ne întrebăm ce s-a întâmplat, de fapt, în acea seară când au înregistrat.
„Să vrei să fii altcineva e o irosire a persoanei care ești.” Kurt Cobain.
Contextul
E greu să asculți „And I swear that I don't have a gun” fără să simți un nod în gât, nu? E genul de ironie tragică pe care nici cel mai sadic scenarist n-ar fi îndrăznit să o scrie. La cinci luni după ce a rostit versurile astea, Kurt era plecat. Și totuși, când îl privești cântând refrenul de la „Come As You Are”, pare că negociază o curbă strânsă cu o precizie chirurgicală. Omul pare cel mai liniștit de pe planetă. Te-ai uitat atent la fața lui? Ochii pe jumătate închiși, transa care nu e chiar drog, ci mai degrabă o deconectare finală de la zgomotul lumii.
Acum, vedem clar depresia. Dar în decembrie ’93, ce am văzut a fost un document postum „avant la lettre”. Tot ce se întâmpla pe scena de la Sony Music Studios era opusul a tot ce însemnase Nirvana în ultimii trei ani. Fără feedback, fără chitări sfărmate, fără haos. Doar calm și resemnare. Eu merg mai departe și spun că MTV Unplugged e biletul de adio pe care ni l-a lăsat sub preș și pe care noi, ca niște ignoranți, n-am știut să-l citim. „I'm so tired I can't sleep, I'm a liar and a thief” din „Pennyroyal Tea” nu era o figură de stil. Era adevărul gol-goluț. Era zbaterea mută de dinaintea finalului. Se spune că sinucigașii devin extrem de senini odată ce au luat decizia. Kurt era exact acolo: împăcat, tăcut, gata de plecare.
„Unplugged”-ul e o experiență copleșitoare, indiferent de cronologie. Ne-a arătat că, dincolo de cardigane și distors, Cobain era un compozitor excepțional. Piesele au fost dezbrăcate de armura grunge până la piele. Nu mai au dinamică, au vulnerabilitate. Sunt frumoase și lugubre într-un mod care te face să vrei să pornești pick-up-ul și să nu mai ieși din casă.
Setlist-ul
Să vorbim despre selecție, pentru că aici se vede obsesia de colecționar a lui Kurt. Omul alege șase cover-uri. Șase! Trei sunt de la Meat Puppets, pe care îi și aduce pe scenă (frații Kirkwood, arătând ca niște invitați rătăciți la o nuntă greșită).
Apoi, avem lovitura de grație: reinterpretarea piesei lui David Bowie din 1970, „The Man Who Sold The World”. E atât de bună, atât de „a lui”, încât generații întregi de puști au crezut că Bowie a făcut un cover după Nirvana.
Restul? Două piese de la The Vaselines (preferații lui din Scoția) și un final apocaliptic după Lead Belly.
Din restul de opt piese proprii, e frapant cât de puține hituri a ales. Cel mai mare e „Come As You Are”. Vocea lui are o textură ciudată aici, e tristă, gâtuită, de parcă aerul din studio era prea dens. Singurul moment în care iese din linia asta de plutire e „Where Did You Sleep Last Night”. E terifiant. Saltul ăla de la șoaptă la țipătul de deznădejde e momentul în care simți că s-a rupt ceva definitiv. E un sentiment de pierdere care plutește peste tot, nu doar pentru el, ci pentru muzică. Delicatețea, oftatul, mârâitul controlat... e Nirvana într-o dimensiune în care n-am mai văzut-o niciodată.
Influențe
Există o întreagă mitologie în spatele înregistrării. Trupa ura formatul Unplugged pentru că majoritatea trupelor doar cântau la chitări reci, dar păstrau atitudinea de stadion. Kurt voia altceva. El avea un etalon: primul album al lui Mark Lanegan, „The Winding Sheet”.
Sunetul ăla minimalist și greu l-a bântuit pe Cobain. Dacă te uiți pe tracklist-ul lui Lanegan, înțelegi de ce a ales „Where Did You Sleep Last Night”, o înregistraseră deja împreună. Cobain a înțeles că „less is more”. În cazul ăsta specific, „less” a însemnat enorm. A fost ocazia lui de a demonstra că poți fi intens și fără să dai volumul la 11.
Spectacolul
Înregistrarea propriu-zisă a fost genul de dezastru controlat care te face să-ți rozi unghiile chiar și după treizeci de ani. Dacă ești genul de om care face liste cu „Cele mai tensionate momente din istoria televiziunii”, ăsta e în Top 3, undeva lângă interviul lui Serge Gainsbourg având-o lângă el pe Naomi Cambell. Nirvana a dedicat repetițiilor doar două zile, ceea ce e echivalentul artistic al mersului pe sârmă fără plasă, în timp ce ai amețeală.
Și apoi era problema cu Dave Grohl. Kurt era absolut terorizat de sunetul lui Dave. Toți toboșarii de rock au acest defect de fabricație: cred că dacă nu lovesc în cinele ca și cum ar vrea să le execute public, nu se numește că fac muzică. Pentru ei nu există un declic de „soft”. Grohl lovea atât de tare încât tot castelul de cărți de joc, aranjamentul sensibil și minimalist, era la un pas să fie înghițit de zgomot. Cobain, într-o stare de agitație pasiv-agresivă, l-a rugat pe Alex Coletti, producătorul, să facă ceva. Soluția? I-au cumpărat lui Dave niște „bețe” tip măturici și niște tije speciale. Dacă te uiți la filmare, Grohl arată ca un copil pedepsit care încearcă să nu spargă porțelanurile bunicii, e emoționat, tensionat și, pentru prima dată în cariera lui, înfricoșător de atent la cât de tare atinge toba mică.
Dar să nu ne păcălim. Cobain n-a lăsat absolut nimic la voia întâmplării. Nu era „spiritul liber” care s-a așezat pe scaun și a început să cânte. Setlist-ul n-a fost negociabil. MTV voia hituri, voia invitați de calibru (probabil pe Eddie Vedder sau ceva de neatins la ora aia), dar Kurt le-a dat frații Kirkwood și piese obscure de la The Vaselines. A fost un punct de dispută atât de brutal încât Kurt a amenințat că anulează totul cu câteva ore înainte de spectacol. Totul a fost controlat milimetric de el, de la sunet până la modul în care cădea lumina. Dacă n-ar fi avut încăpățânarea asta de fanatic, concertul ar fi fost doar o altă emisiune MTV de umplutură. Perseverența lui, viziunea aia de „totul sau nimic”, a transformat o simplă sesiune acustică într-un eveniment care a înghețat timpul.
Și decorul... ah, decorul. Aici intrăm în zona de „obsedat de detalii morbide”. Cobain a cerut crini imperiali, „flori vaginale”, cum le alinta el cu acel cinism specific, și lumânări peste tot. Când Coletti l-a întrebat, cu o doză rezonabilă de uimire: „Vrei să spună că e ca la o înmormântare?”, Kurt s-a uitat la el și a confirmat senin: „Exact, ca la o înmormântare”. Acum, toți analizăm asta ca pe o premoniție sumbră, ca pe o repetiție generală pentru ce avea să urmeze în aprilie. Dar dacă îl cunoști puțin pe om, știi că era vorba de ceva mai profund: înclinația lui aproape compulsivă de a lua frumusețea convențională și de a o mânji cu ceva grotesc, doar ca să vadă dacă mai rezistă.
În aranjamentul ăsta funerar au pășit ei: Kurt, Krist și Dave, flancați de Pat Smear (care părea singurul ce se simțea bine acolo) și de violoncelista Lori Goldston. Au deschis cu „About a Girl”. A fost o alegere strategică, aproape o declarație de independență. Piesa aia de pe „Bleach” fusese momentul în care Kurt a recunoscut: „Da, pot să scriu melodii pop care să-ți rămână în cap, ce aveți de gând să faceți în privința asta?”.
Apoi au trecut la „Come As You Are”, probabil singurul moment de pe album care le-a dat producătorilor de la MTV siguranța că nu vor fi concediați. Un alt vârf, care a definit practic anii ’90 pentru oricine a avut un televizor, a fost „All Apologies”. Deși fusese scrisă pentru „In Utero”, versiunea „Unplugged” e cea care a rămas în memoria colectivă, cea care a rulat obsesiv după moartea lui, transformând o trupă de punk-rock într-un mit premiat cu Grammy în 1995.
Restul e istorie documentată pe bandă magnetică: un calm funerar, o fragilitate a sunetului care te face să ții respirația și tragismul ăla din vocea lui Cobain care sună ca și cum s-ar fi resemnat deja cu propriul destin.
Finalul, o privire spre abis
Dacă viața lui Kurt Cobain ar fi un disc de vinil, atunci ultimele două albume, „In Utero” și „Unplugged”, ar fi cele două fețe ale aceleiași monede blestemate. „In Utero” a fost fața A: furia crudă, viscerală, un văl care încerca să acopere zgomotul propriei minți. Dar „Unplugged”? „Unplugged” este fața B, cea pe care o asculți la 3 dimineața când știi că s-a terminat. Ne dezvăluie un alt Cobain, unul constant, înțelegător, rănit mortal, dar, într-un mod terifiant, aflat în pace cu el însuși.
Dar să nu ne mințim, fiindcă ne-am mințit destul în '93. În realitate, Kurt a fost un cinic de clasă mondială. Și tragedia lui n-a fost neapărat glonțul, ci paradoxul imposibil: încăpățânarea de a crede că poți întinde mâna după faimă fără ca monstrul să te tragă în vizuină. A vrut cașcavalul, dar a urât capcana.
Apoi vine „Where Did You Sleep Last Night”. Ultimul act. Punctul în care spectacolul se transformă în ceva ce nu mai aparține televiziunii. În minutul 4:50, Kurt face o pauză. Își deschide ochii mari, pentru prima dată în toată seara aia, și trage aer în piept. E o privire care trece prin cameră, prin pereții studioului, prin noi. În secunda aia de liniște absolută, poți auzi cum se rupe legătura lui cu lumea. Apoi scoate acel țipăt, „The whole night through”, care sună ca și cum i s-ar smulge sufletul prin gâtlej. E pur evacuare din lumea asta.
Albumul a fost lansat în noiembrie 1994 și a debutat direct pe locul 1, fiindcă tuturor ne place un cadavru frumos aranjat în vitrină. A luat cinci discuri de platină. A luat un Grammy. A devenit „unul dintre cele mai mari albume live din toate timpurile”. Statistici. Cifre care nu spun nimic despre golul din stomac pe care îl simți când se termină ultima piesă.
În „Dumb”, Kurt a scris versurile care acum par sculptate în piatră funerară: „Skin the sun, fall asleep / Wish away, soul is cheap”. Sufletul este ieftin.
Privind retrospectiv la ce a lăsat în urmă, în timp ce ne uităm la noile liste de premii Grammy unde totul e plastic, marketing și algoritmi, nu poți să nu simți un rictus cinic. Kurt s-ar fi uitat la peisajul muzical de azi și ar fi rânjit amar. Sufletul a rămas la fel de ieftin, dar, într-o răsucire de situație pe care nici el n-ar fi prevăzut-o, gunoiul a devenit între timp incredibil de scump.
Luminile se sting, crinii se ofilesc, iar noi rămânem cu zgomotul de fond al unui pick-up care se învârte în gol, la nesfârșit, pe ultima canelură.
