Se dă o trupă tânără, mă rog, asta e relativ, cum e Geese, care face un album care sună de parcă s-ar fi prăbușit un meteorit pe o scenă de jazz-rock. Ok, ea lansează ceva numit “Getting Killed”. Automat pornești cu o problemă. Problema e a noastră. Noi, adică publicul, purtăm cu noi un bagaj imens de așteptări și nostalgii. Noi căutăm în fiecare riff o dovadă că rock-ul nu e, totuși, mort, ci doar plecat la cumpărături. Am ascultat albumul de șapte ori la rând și, ca de obicei, mă regăsesc în dilema eternă a fanului. Cum separi genialitatea lor accidentală de genialitatea pe care ți-o dorești s-o fi pus acolo, doar pentru a justifica cele șapte ascultări? Ei bine, nu poți. Dar putem încerca să citim printre rânduri.
Cum sună și ce-și propune
Trupa Geese, deși navighează în peisajul muzical de aproape un deceniu, reușește să mențină o efervescență tinerească și o capacitate de reînnoire care contrastează izbitor cu restul genului rock, un domeniu care, după cum sugerează unii observatori continuă să se fosilizeze sub presiunea inovației. Cu cel de-al treilea album de studio, “Getting Killed”, Geese nu se lansează într-o căutare pură a noului, absolut deloc, ei îți oferă un peisaj care funcționează ca un omagiu respectuos pentru o cultură uitată de mult, un gest care capătă accentele unui cântec de lebădă pentru un spirit care a fost diluat de mult.
Intenția trupei nu este de a veni cu o formulă complet inedită, ci de a folosi ingredientele cunoscute într-un mod atât de dezorganizat și totuși plin de plin de viață, încât rezultatul final este buimăcitor. La prima audiție, haosul care se revarsă te-ar putea face să crezi că Geese creează un sunet independent de orice comparație. Tensiunea permanentă între omagiu, reverență, îi spuneți cum vreți, și originalitate este esențială pentru a înțelege ce își propune albumul, adică să-și sape un spațiu unic într-o mare de imitatori, reușind să rămână relevant, nu în ciuda schimbărilor de trenduri, ci datorită lor.
Forța motrice a acestei inventivități este strâns legată de atitudinea trupei și de abordarea solistului Cameron Winter. Criticii au remarcat faptul că Winter este „hotărât să facă gesturi șmechere și provocatoare" în interviuri și pe scenă , iar tocmai această detașare ironică servește drept stimulator pentru a produce unele dintre cele mai carismatice, gândite și inovatoare muzici rock din prezent. Această nonșalanță, strategică, da, permite trupei să meargă spre teme de gravitate fără a cădea în patos sau didacticism. De exemplu, când Winter a venit în studio cu versul „THERE’S A BOMB IN MY CAR", din „Trinidad”, piesa de deschidere, scris de 25 de ori, chiar și legendarul producător Kenny Beats a crezut că glumește.
Dacă sunetul albumului este interpretat ca un recviem pentru spiritul rock corupt de comercial, atunci forma sa sporadic incoerentă nu este o deficiență, ci o alegere estetică ce, mie, îmi arată colapsul cultural pe care îl cercetează. Prin adoptarea acestei atitudini, Geese evită criticile anterioare care îi asociau cu studenți la muzică care fac scheme de rock clasic, definindu-și, în schimb, o identitate actuală care nu poate fi redusă la nicio scenă sau val anume de gen, devenind, în acest sens, „propriul lucru”, atât de original, atât de proaspăt, atât de ambițios.
Albumul este cel mai bine descris de termenul dezordonat. Sau haotic. Piesele dau adesea senzația că ar fi fost generate printr-o improvizație, sugerând o metodă de lucru centrată pe jam-uri extinse. Sonor, ei fac un amestec esoteric și complex, un veritabil cazan ciudat care conține influențe de la Dirty Projectors, Grateful Dead, Modest Mouse și Tropical Fuck Storm.
Amplitudinea influențelor contribuie la ambiguitatea percepției sale. Deși unii critici l-au numit „cel mai accesibil" al trupei, reacția fanilor este nuanțată. Unii ascultători care nu s-au conectat cu albumul precedent, „3D Country”, au găsit „Getting Killed" mult mai accesibil, argumentând că trupa a reușit să se concentreze pe realizarea ideilor pe care le au la o măsură mai mare. Cu toate asteaa, tocmai deviațiile sale inventive de la structurile tradiționale de cântec îl fac mai degrabă o provocare decât un produs easy-listening.
Forma, limbajul
Limbajul muzical al „Getting Killed” este marcat de o densitate texturală care scoate-n față haosul și experiența viscerală și pune la încercare noțiunile tradiționale de structură pop-rock.
Punctul de fricțiune structurală al albumului rezidă în critica conform căreia prea multe piese se simt incomplete. Ele nu evoluează către un refren sau o rezoluție armonică așteptată, ci sunt construite în jurul a un singur concept/progresie/riff pe care trupa îl dezvoltă timp de câteva minute.
Structura este susținută și amplificată de mixaj. Producția este „foarte densă și plină de momente live'", însă această densitate are un cost: pentru unii ascultători, instrumentele melodice cheie, cum ar fi chitarele și pianul, sunt îngropate în mixaj de tobe și de secțiunea ritmică. Muzica îmi pare că devine o experiență preponderent ritmică și forțează ascultătorul să se bazeze pe energia muzicii, nu pe claritatea armonică. Ca vechi ascultător de muzică văd albumul ca pe o turbulență, fără cer senin, nu găsesc melodii catchy sau momente de claritate mult necesară care să elibereze tensiunea acumulată.
Vocea lui Cameron Winter completează fluid acest tablou. El trece de la un falsetto delicat la țipete răgușite, o dinamică care, pentru unii, pare a fi o fredonare ce sugerează că melodia încă este în curs de dezvoltare. Prin prioritizarea ritmului și a texturii în detrimentul melodiilor principale, Geese transformă melodia dintr-un scop în sine într-un simplu strat de textură,
Tema centrală
Tematica albumului „Getting Killed” este un studiu al anxietății moderne, filtrată prin prisma ironiei și al fatalismului. Albumul are teme filozofice grele: război, corupție, autodistrugere și, în esență, umorul profund absurd al încercării de a menține umanitatea într-o lume care se dezintegrează.
Paradoxul central al vieții contemporane este rezumat în refrenul piesei titulare: „I'm getting killed by a pretty good life”. Dur adevăr. Versul este tragic-ironic și ne arată că și privilegiații sunt angoasați în fața colapsului sistemic. Este o intrebare, fără să fie întrebare, asupra modului în care anxietatea și lipsa de control pot deveni o forță distructivă internă, independentă de confortul material.
Angoasa este completată de tema inevitabilității. „Islands of Men" descrie fuga de ceva real, de o societate în care oamenii se scufundă tot mai mult. Refrenul care se estompează, repetând că „Will you stop running away", și-mi spune că realitatea sumbră este o forță urmăritoare, iar auto-izolarea (ca în metafora insulei) nu oferă scăpare.
First single
Deși „Trinidad" deschide albumul cu un șoc, primul single lansat, pe 8 iulie 2025, a fost „Taxes", care e un act de sfidare împotriva controlului birocratic.
Versurile din „Taxes" sunt un exemplu clasic al modului în care Geese îmbină banalul cu hiperbola violentă: „If you want me to pay my taxes / You better come over with a crucifix / You're gonna have to nail me down". Această imagistică a crucificării, aplicată plății taxelor, este atât blasfemică, cât și profundă. Lupta personală împotriva birocrației este transformata într-un martiriu simbolic.
Analiza a versurilor
Lirica lui Winter este adesea suprarealistă și densă, dar pătrunzătoare și utilizează metafore care transformă pericolul în ceva intim.
„Trinidad”, piesa de deschidere, face o tiradă apocaliptică, centrată pe confesiunea isterică, repetată obsesiv „There's a bomb in my car”. Această bombă personală simbolizează teroarea de a trăi cu distrugerea chiar sub capotă, indicând o lume în care pericolul nu este extern și abstract, ci intim și personal.
În "Husbands," conceptul de loialitate este pervertit și aplicat eșecului. Versurile cheie sunt „Will it wash your hair clean / When your husbands all die?”. Acestea utilizează repetiția termenului "soț" ca pe o promisiune contorsionată, legând naratorul de distrugere și înfrângere, o critică a supunerii oarbe față de sisteme rupte.
Detașarea ironică, așa cum se manifestă prin refuzul lui Winter de a explica serios versul despre bombă, pretinzând că este o metaforă multifuncțională pentru dragoste și pace, este un mecanism de apărare. Prin evitarea unei interpretări definitive, trupa obligă ascultătorul să accepte simultan absurditatea și brutalitatea situației, reflectând un mod de comunicare specific generației lor, în care umorul negru este singura cale de a procesa violența existențială.
Winter folosește metafore ale transformării și ale relațiilor distructive pentru a cartografia fluiditatea sinelui.
În piesa „Bow Down," versurile meditează asupra schimbării identitare. Versuri reprezentative includ: „I was a sailor / I was a sailor and now I'm a boat / I was a car / I was a car and now I'm the road". Aceste imagini sugerează o trecere de la un rol activ (marinarul, mașina) la unul pasiv, dar esențial (barca, drumul), indicând o pierdere a controlului volitiv, acceptată cu umor negru. Adorația față de un partener este descrisă ca o formă de cult care îl lasă pe narator „I was in love / I was in love, and now I'm in hell”. Similar, „Half Real" exprimă dorința de lobotomie pentru a șterge amintirile dureroase și a păstra doar momentele bune din relație.
„Au Pays du Cocaine" descrie evadarea într-un peisaj suprarealist, cocaina funcționând ca o metaforă pentru urmărirea uitării și amorțirea durerii. Este o viziune care lovește puternic într-o lume aflată la limită.
Ce funcționează?
O analiză echilibrată a albumului „Getting Killed” trebuie să recunoască faptul că punctele sale forte și cele care provoacă frustrare sunt două fețe ale aceleiași viziuni artistice, generând o fricțiune necesară.
Albumul este plin de inventivitate muzicală. Instrumentalul fiecărei piese este inventiv și improvizatoriu, iar Cameron Winter este un compozitor puternic. Dincolo de talentul individual, „Getting Killed” este o declarație de identitate și realizează ideile muzicale la o măsură mai mare decât materialele anterioare. Această coerență face ca albumul să fie perceput ca fiind consistent, iar piese precum „100 Horses" sunt recunoscute ca fiind puncte de referință muzicale semnificative.
Ce enervează?
Cea mai mare sursă de iritare este, paradoxal, inima stilului lor: lipsa de structură. Faptul că albumul este doar turbulență, fără cer senin face ca energia constantă să devină obositoare, lipsind momentele de claritate mult necesară care ar putea oferi un respiro melodic. Această nehotărâre structurală este exacerbată de mixajul dens, unde instrumentele melodice sunt îngropate și forțează ascultătorul să se bazeze exclusiv pe ritm.
Modul în care Winter își livrează versurile, descris ca o fredonare vocală peste jam-uri, poate crea impresia că melodia nu este pe deplin rezolvată.
Cu toate acestea, elementele care stârnesc critica, lipsa unui refren clar, mixajul dens și repetiția, sunt exact contraponderea forței lor definitorii. Dacă Geese ar fi introdus mai multă claritate, ar fi riscat să sune ca o trupă indie-rock standard, diluând puterea haotică pe care au cultivat-o. Prin urmare, lipsa de rezoluție melodică este taxa pe care ascultătorul trebuie să o plătească pentru a experimenta o viziune artistică neîngrădită. „Getting Killed” nu este dezordonat din greșeală, ci din necesitate estetică, și stabilește un precedent că rock-ul poate funcționa ca o cronică de stare, nu neapărat ca un generator de succese comerciale.
Concluzie
„Getting Killed” este un document muzical complex realizat de o trupă care a reușit să se reinventeze, evitând capcanele genului. Geese a combinat cu succes omagiul adus unei culturi rock apuse cu inovația structurală, si a stabilit o identitate actuală prin forța densității și a lipsei de compromis melodic.
Albumul reușește să articuleze cu o precizie tulburătoare angoasa existențială a unei generații și folosește ironia și absurditatea ca mecanisme de supraviețuire. Temele sale de paranoia intimă (bomba din mașină), supunere fatalistă (soțul războiului) și rebeliune birocratică (taxele și crucificarea) sunt prezentate într-un limbaj liric sofisticat și nefiltrat.
Succesul „Getting Killed” rezidă în capacitatea sa de a fi, simultan, inventiv și frustrant. Această frustrare (lipsa structurii, mixajul greoi) nu este un defect, ci dovada unei viziuni artistice care a refuzat să fie definită de așteptările pieței. Ascultătorul este forțat să accepte albumul ca o singură entitate coezivă de turbulență, nu ca o colecție de single-uri.
„Getting Killed” este, așadar, un album esențial. El nu este un simplu album de rock, ci o mărturie despre reinventarea genului, o cronică onestă a încercării de a supraviețui unei lumi care te ucide ironic cu o „viață destul de bună."
