A iubi o trupă înseamnă, de cele mai multe ori, a iubi versiunea ta din momentul în care ai descoperit-o, iar o revenire după un sfert de secol ridică o întrebare esențială: pot oamenii care au scris imnuri despre frustrarea tinereții să spună ceva semnificativ despre dezorientarea vârstei mijlocii, fără a deveni niște umbre triste? Răspunsul, livrat cu eleganță orchestrală și acel șarm neaoș, specific trupei din Sheffield, se află în More.
Cum sună și ce-și propune albumul
"More" îți o evoluție rafinată, o maturizare firească a sunetului Pulp și confirmă o continuitate muzicală. Albumul se așază confortabil în moștenirea lăsată de “This Is Hardcore” și “We Love Life” și păstrează echilibrul lor distinctiv între decadența disco și o solemnitate elegantă, plină de corzi. Jarvis Cocker, acum în rolul unui narator mai înțelept, face slalom printr-o producție care alternează între ritmuri dansante, dar nervoase (precum cele din "Got to Have Love") și balade ample ("The Hymn of the North"), cu o arhitectură orchestrală bogată, care amintesc de influențe precum Bryan Ferry și chansonul francez.
Scopul său devine limpede, nu este o încercare forțată de a recâștiga o audiență pierdută, ci o meditație sinceră și onestă asupra faptului de a îmbătrâni, de a accepta viața așa cum se prezintă, și de a găsi sensul și dragostea, chiar și atunci când lumea din jur pare la fel de dezorientată.
Forma și limbajul
Albumul este structurat ca o serie de povestiri scurte, interconectate, prezentate preponderent prin recitativul ritmic inimitabil al lui Cocker. Fraza este adesea amprentată de repetiție, element care dă un efect hipnotic, pe măsură ce versurile se acumulează și construiesc tensiunea care, înainte de a se elibera într-un refren, se dizolva în muzică. Limbajul rămâne specific Pulp, îmbinând observația sociologică de o precizie microscopică cu dublu sens șugubăț și fantezia romantică. Există un umor subversiv, iar autoironia, o marcă înregistrată, este mereu prezentă, dar tonul general este mai temperat, mai melancolic și mai puțin înverșunat decât cel din perioada “Different Class”.
Tema centrală
Tema e simplă: ai îmbătrânit și acum ce faci?
Nu mai e vorba despre acnee și despre cum să supraviețuiești la liceu sau cum să faci să se uite fata aia la tine. Acum e despre riduri, despre cum dragostea la cinzeci și ceva arată diferit de cea la douăzeci și ceva, despre cum plătești facturile și te uiți în oglindă și te întrebi unde naiba s-a dus tipul ăla tânăr care credea că totul e posibil. E vorba despre decalajul ciudat dintre ce visai că o să fii și ce ești de fapt, nu neapărat în sens tragic, ci în sensul obișnuit, cotidian, în care viața te-a purtat într-o direcție pe care n-ai prevăzut-o exact.
“More” se impune ca o meditație profundă asupra faptului de a merge înainte, sărbătorind evoluția firească a vieții. Albumul este o constatare sinceră că, deși lucrurile au suferit transformări, deși corpul afișează semnele trecerii timpului, iar relațiile au evoluat în noi forme, acestea reprezintă un punct solid de la care se continuă cu o vigoare reînnoită. Încă vrei conexiune. Încă vrei pasiune. Încă vrei ca viața să însemne ceva. Pulp spune, practic, da, totul e diferit acum, dar nevoile astea fundamentale, dragoste, sens, să simți că ești viu, nu dispar doar pentru că ai trecut de cincizeci. Ceea ce e, de fapt, destul de reconfortant.
Primul single: "Spike Island"
"Spike Island" este o alegere definitorie și o declarație de intenție puternică, fiind piesa care a marcat, pe 10 aprilie 2025, prima lor lansare de material nou după mulți ani. Piesa este o injecție de energie indie-rock, construită pe o repetiție ritmică ce crește progresiv. Ea este propulsată de o linie de chitară tăioasă și de o secție ritmică precisă.
Piesa, prin titlul său, face referire directă la celebrul, dar și haoticul, concert al trupei The Stone Roses de pe insula omonimă, un moment care a ajuns să simbolizeze euforia și totodată deziluzia unei întregi generații. Jarvis Cocker nu se lasă prins în capcana unei simple evocări nostalgice a acestui moment cheie, ci îl folosește ca un fundal simbolic pentru a examina rolul său ca artist și transformă locul într-o declarație a faptului că revenirea trupei reprezintă o șansă de a o face corect, fără haosul și așteptările greșite ale trecutului.
Muzica, deși frenetică și propulsivă, este un fond sonor ironic pentru o meditație profundă asupra faptului de a te întoarce pe scenă. Jarvis Cocker se observă și se declară cu sinceritatea sa tipică: “I was born, to perform, it's a calling / I exist to do this: shouting and pointing!” Fraza este un manifest, care afirmă esența Pulp: dorința arzătoare de a observa, de a critica și de a comunica, transformând frustrarea sau acceptarea într-un spectacol necesar.
Analiza versurilor
Jarvis Cocker excelează în detaliile care dau viață și greutate scenelor sale și folosește des elemente ale vieții de zi cu zi pentru a descrie o stare emoțională. Stilul său nu recurge la metafore grandioase, ci transformă banalul cotidian în poezie penetrantă.
Astfel, prin detaliul microscopic și fantezia sa, Cocker ajunge la apogeul narativ, așa cum se întâmplă în piesa "Tina", care este o meditație despre o femeie pe care naratorul a văzut-o mereu, dar cu care nu a vorbit niciodată. Fantezia atinge cote maxime într-o imagine de o savoare absolută, care ilustrează modul în care dorința subminează decorul:
“Screwing in a charity shop / On top of black bin bags / The smell of digestive biscuits in the air.”
Aici, momentul de reverie sexuală nu este amplasat pe un pat de mătase, ci într-un cadru de o banalitate specific englezească, cu pungi negre pentru donații și mirosul discret de biscuiți digestivi, o marcă de umilință economică și de realitate prozaică. Această opoziție violentă între pasiunea brută și detaliul comun transformă clișeul în poezie de observație, subliniind dorința care depășește clasa socială sau decorul elegant.
Mai departe, la nivelul de banalitate și existențialism, piesa "Background Noise" descrie natura iubirii mature fără artificii și explozii. Jarvis o face printr-un zgomot de fond constant, vital, dar adesea neobservat. Cocker folosește o analogie perfectă, de o simplitate dezarmantă:
“Like the buzzing of a fridge / You only notice when it disappears.”
Această comparație surprinde perfect confortul subestimat al unei relații stabile, o prezență constantă și funcțională care asigură un mediu de viață. Versul arată că esențialul vieții în constanța lucrurilor banale, cărora le simți lipsa doar atunci când mașinăria vieții se oprește. Este o pledoarie tăcută pentru valoarea stabilității.
În cele din urmă, la tema bătrâneții și autoobservației, în "Grown Ups", există o recunoaștere a inevitabilului proces de îmbătrânire, livrată cu un amestec de sinceritate și șarm, dar care-ți pune-n față și noua etapă a anxietăților:
“I’m starting to stress about wrinkles instead of acne”
Această frază, o sinteză perfectă a trecerii timpului, prinde schimbarea de priorități estetice de la problemele adolescenței la cele ale vârstei mijlocii. Această auto observație onestă, alături de auto declarația din "Spike Island": “I was born, to perform, it's a calling / I exist to do this: shouting and pointing!”, arată un Cocker care își acceptă deplin rolul de showman și de observator social. El afirmă că, deși și-a asumat menirea artistică, el este, în același timp, prins în aceeași capcană a timpului ca oricare altul dintre noi, un detaliu care îi conferă o universalitate durabilă.
Ce funcționează?
Ceea ce funcționează de minune și distinge “More” de multe alte reveniri este fluiditatea cu care Pulp a adaptat temele sale eterne, sexul, clasa socială, obsesia, dezamăgirea, la o perspectivă matură, fără a-și pierde vigoarea esențială. Albumul evită cu succes capcana nostalgiei ieftine, înlocuind-o cu o nostalgie productivă, reflexivă, care se uită peste umăr doar pentru a da sens prezentului.
Un pilon esențial al acestei reușite este instrumentația. Viorile, inteligent aranjate și introduse cu finețe, dau o intensitate melancolică firească pieselor și transforma momentele intime și observațiile banale în declarații cinematografice. Această arhitectură orchestrală imprimă profunzime emoțională și susține tonul introspectiv al lui Cocker.
La fel de importantă este sinceritatea asumată a proiectului. Faptul că trupa a înregistrat albumul independent, repede și fără presiunea copleșitoare a unui contract major, se simte în ușurința și “camaraderia” pieselor. Abordarea relaxată creează un sentiment palpabil de revenire la sursă, de bucurie autentică de a cânta împreună, iar rezultatul este o sinceritate artistică care răzbate prin fiecare notă, oferind ascultătorului o experiență autentică și nefiltrată.
Ce enervează?
Singurul punct de fricțiune care ar putea fi remarcat de unii ascultători, deși el nu reprezintă un defect artistic, se referă la temperatura generală a albumului. Față de izbucnirile frenetice de chitară și de energia brută, aproape agresivă, specifice anilor '90, “More” se așază în mod constant într-un registru mai domol, mai orchestral, favorizând reflecția în detrimentul erupției. Unii ar putea dori, în mod firesc, ca chitara să se afirme mai hotărât și mai zgomotos în partea a doua a discului, care devine considerabil mai blândă, fiind mai degrabă un slow burn meditativ și o introspecție elaborată decât un foc de artificii pe ringul de dans, aspect care ar putea crea o senzație de diminuare a dinamicii pentru fanii energiei pure.
Concluzie
“More” este un eveniment muzical rar, o dovadă că o trupă definită de un anumit moment cultural și de o anumită furie juvenilă poate reveni cu o operă care îmbogățește moștenirea sa, oferind comentarii originale și relevante. Albumul este o declarație a faptului că arta observatorului social, chiar și în pragul unei vârste considerate tomnatice, rămâne la fel de penetrantă și necesară. Pulp a făcut un disc sugestiv despre privilegiul de a îmbătrâni și de a constata că misterele vieții nu se rezolvă, ci doar se schimbă, păstrând în același timp un nivel remarcabil de șic, de compasiune și de farmec ireverențios, confirmând că esența lor narativă este la fel de vie.
