În vara anului 1999, “Livin' la Vida Loca” a lui Ricky Martin era omniprezentă. Era sunetul fiecărui grătar, al fiecărei mașini care mergea cu geamurile deschise, al fiecărui ring de dans. Nu se putea scăpa de ea și, sincer, nici nu se dorea. La fel și “Macarena” cu câțiva ani mai devreme, care a determinat milioane de oameni să-și miște brațele la unison. Aceste două piese, spun cei de la mykissradio.com, erau puncte de control culturale, urme în memoria colectivă.
Acum, un articol recent din Wired afirmă, cu un oftat retoric, “Cântecul verii e mort”2. Afirmația în sine pare o necrologie, o recunoaștere a faptului că ceva fundamental s-a schimbat, că însăși ideea unui cântec universal acceptat al verii pare anacronică.
Această analiză va examina principalii factori identificați de Wired: fragmentarea culturală, algoritmii de streaming, dispersia publicului în nenumărate micro-triburi și apariția conținutului generat de inteligența artificială.
Ultima redută a monoculturii: o privire la “epoca de aur” a imnului verii
Definirea fenomenului
“Piesa verii” este o desemnare neoficială, dar indubitabil puternică, pentru o piesă care atinge dominanța culturală și comercială între sfârșitul lunii mai și începutul lunii septembrie, în principal în Statele Unite.3 Este melodia care “definește sezonul în topuri și în amintirile ascultătorilor”.
Caracteristicile sale comune includ “conștientizarea universală”, o melodie pe care oamenii o aud peste tot, un fenomen viral, adesea până la punctul de a provoca oboseală auditivă. Chris Richards de la
The Washington Post, citat de Wikipedia, a descris-o ca fiind “acel megahit magic capabil să schimbe temperatura psihică a națiunii”.3 O listă a melodiilor care au definit cu adevărat vara ar include: “Summer of '69” (Bryan Adams, 1985), “Lambada” (Kaoma, 1989), “Macarena” (Los del Río, 1996), “Livin' la Vida Loca” (Ricky Martin, 1999) sau “Crazy in Love” (Beyoncé, 2003). Fiecare dintre ele este o fotografie a unui sezon, a unei emoții, a unui moment colectiv.
O scurtă istorie a ubicuității
Însăși ideea unei melodii de vară, scrie Wired, datează din anii 1910, când melodiile erau distribuite în principal sub formă de partituri. Ulterior, spre sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000, conceptul a fost formalizat de către instituții media precum Billboard, MTV și iTunes și pe care l-au transformat într-o competiție în toată regula. Anii ‘90, în special, au văzut radioul ca rege incontestabil, dictând gustul public1. MTV și VH1 au consolidat și mai mult acest lucru și au făcut melodiile “suficient de sigure pentru radio, dar suficient de cool pentru a fi ascultate la fiecare petrecere la piscină”.
Terenul fertil al monoculturii
Vara, în mod natural, favorizează experiențele muzicale comune. Oamenii sunt mai des în aer liber, expuși la muzică comună și la ascultare în spații deschise. Înainte de secolul XXI, “Piesa verii” era cu adevărat omniprezentă, se auzea din radiourile mașinilor în trafic, în magazine și mall-uri, în cluburi și la petreceri.3
“Monocultura radioului Top 40” 3 a acționat ca principalul filtru cultural și a asigurat o pătrundere largă și o coloană sonoră singulară, împărtășită de milioane de oameni.
Time observă că în trecut, “Melodia Verii” era auzită universal în spații comune, iar radioul dicta în mare măsură lista de redare. În același timp, consumul tradițional de muzică era definit de penurie și de o alegere limitată. Această penurie însemna că marea majoritate a ascultătorilor erau direcționați către un bazin relativ mic de melodii populare. Radioul și televiziunea (cum ar fi MTV) acționau ca filtre puternice, centralizate, spune tot Time. Promovau și, în cele din urmă, diseminau muzica către un public de masă cu mai puține canale alternative. Absența alternativelor larg răspândite a contribuit direct la ubicuitatea unei singure melodii. Când aproape toată lumea este expusă la aceeași selecție limitată de muzică prin aceleași canale dominante, atingerea “conștientizării universale” devine nu doar posibilă, ci aproape inevitabilă. “Melodia Verii” era un simptom și un produs al unei monoculturi media mai largi. Declinul său, prin urmare, este un semnal profund al erodării acelei monoculturi și vorbește despre o schimbare fundamentală în modul în care cultura este consumată și diseminată.
Cum s-a fragmentat cultura pop
Fractura incontestabilă
“Semnele fragmentării culturii pop sunt incontestabile, deoarece punctele de referință culturale comune au cedat locul unui peisaj media fragmentat” crede futuristicspeaker.com. Aceasta nu este doar o senzație; este o schimbare măsurabilă. Și continuă cu remarca conform căreia fragmentarea este un fenomen global, accelerat de globalizare și diversitate, care extinde opțiunile media, dar, în mod ironic, diluează orice sentiment de consens.
Dispariția filtrelor culturale
Ne mai amintim când MTV dicta ce era cool? Sau când posturile de radio erau arbitrii gustului? Acele zile au dispărut în mare măsură. Declinul filtrelor culturale tradiționale, precum MTV sau radioul mainstream a cedat locul algoritmilor. De asemenea, relevanța ceremoniilor de decernare a premiilor televizate a scăzut semnificativ, erodând și mai mult punctele de referință culturale comune.
Nișa, nu volum
Creșterea “silozurilor” culturale este incontestabilă. Fandomurile K-pop, comunitățile Tik Tok prosperă, dar rămân în mare parte izolate. Industria muzicală, cu veniturile din streaming atingând 14,3 miliarde de dolari pentru Spotify în 2023, prioritizează fragmentele virale în detrimentul momentelor culturale de lungimea unui album, diminuînd și mai mult potențialul pentru fenomene durabile, împărtășite.
Publicul dispersat
Monocultura radioului Top 40 s-a fragmentat pe măsură ce formatele radio s-au extins și au devenit disponibile multiple căi de streaming muzical. Acest lucru a dus la alegeri muzicale mai largi, ceea ce sună grozav pe hârtie, dar a făcut, de asemenea, semnificativ mai dificil pentru o singură melodie să pătrundă universal în cultura populară.
Consumul digital oferă un mediu de “abundență, cu servicii de streaming care oferă zeci de milioane de melodii la cerere”, citim în numberanalitics.com. Cu toate acestea, articolului Wired sugerează că acest lucru duce la sentimentul de a fi “mai deconectat sau cel puțin a se simți mai deconectat”. Deși alegerea individuală este extinsă vast, iar satisfacția utilizatorilor poate fi ridicată datorită personalizării, volumul pur al conținutului și alegerea individualizată înseamnă că mai puțini oameni consumă
exact același conținut în exact același timp. Acest lucru face ca formarea spontană, colectivă, a experiențelor culturale comune, cum ar fi o “Piesă a verii” universală, să fie mult mai puțin probabilă. Schimbarea fundamentală de la un model de penurie (unde toată lumea consuma același conținut limitat, favorizând experiențe comune) la un model de abundență (unde toată lumea consumă conținut extrem de personalizat) reduce direct probabilitatea unui singur artefact cultural universal recunoscut.
Platformele de streaming
Principalele platforme de streaming muzical (Spotify, Apple Music, Amazon Music) se bazează în mare măsură pe algoritmi AI pentru a înțelege preferințele utilizatorilor și oferă liste de redare și recomandări personalizate, spune cachefly.com. Acești algoritmi își asumă rolul de “intermediari culturali” între consumatori și muzică. Ei filtrează biblioteci vaste și date de utilizator pentru a prezice preferințele.
Buclele de fidelitate
Această abordare personalizată este despre conexiune emoțională. Medium.com crede că personalizarea algoritmică de succes creează “loialitate experiențială față de brand”, unde ascultătorii dezvoltă legături emoționale autentice cu platformele de streaming. Acest lucru stimulează sesiuni mai lungi și interacțiuni mai frecvente, stimulând implicarea utilizatorilor și loialitatea față de platformă. Spotify, în special, a stăpânit acest aspect, 99% dintre utilizatori simțind o conexiune emoțională cu brandul.
Paradoxul personalizării
Iată problema: în timp ce algoritmii excelează în identificarea preferințelor utilizatorilor și în îmbunătățirea satisfacției individuale, cercetările arată că “ascultarea bazată pe algoritmi prin recomandări este asociată cu o diversitate redusă a consumului”. Utilizatorii care se bazează în mare măsură pe recomandările algoritmice își pot limita, fără să vrea, explorarea muzicală, rămânând blocați într-o cameră confortabilă, de ecou, dar în cele din urmă îngustă, după cum observă și medium.com. Sistemele moderne de recomandare echilibrează constant obiective concurente: satisfacția imediată versus implicarea pe termen lung, preferințele familiare versus descoperirea nouă, gustul individual versus tendințele populare și acuratețea versus diversitatea. Accentul se pune adesea pe familiar și imediat.
Procesul de descoperire se schimbă de la expunerea colectivă, împărtășită, la predicția individualizată, curatoriată. Concentrarea neîncetată pe hiper-personalizare, deși îmbunătățește satisfacția individuală a utilizatorului și loialitatea față de platformă, acționează activ împotriva condițiilor necesare pentru o “Piesă a verii” universală.
Platformele de social media precum TikTok și Instagram sunt acum vectori primari pentru descoperirea muzicală și promovarea virală. Numai că e cât memoria unui pește de acvariu. Se clipește, iar “Piesa verii” a fost deja înlocuită de trei noi, dintre care niciuna nu poate fi reținută.
Dezavantajul acestei viralități fulgerătoare este natura sa efemeră. Hiturile generate de TikTok “pot crește în popularitate, dar dispar la fel de repede”. Pur și simplu se luptă să egaleze “dominanța durabilă” a hit-urilor mai vechi, rezistente, precum “Thriller” a lui Michael Jackson, iar futuristicspeaker.com are mare dreptate. Acest lucru se datorează în mare parte accentului platformei pe “hook-uri scurte și ritmuri puternice” care funcționează în 15 secunde.1 Durata medie a melodiilor populare a scăzut de fapt de la 4:30 în anii 1990 la sub 3:00 în prezent, reflectând modelele de plată ale streamingului care recompensează numărul de redări, mai degrabă decât durata.6 Este un sistem construit pentru fragmente.
Mecanica platformei și modelele de monetizare asociate creează un stimulent puternic pentru un anumit tip de conținut muzical: fragmente digerabile, captivante și ușor de distribuit. Acest lucru mută accentul de la o melodie ca o declarație artistică completă sau o călătorie narativă la o melodie ca o colecție de momente virale, de dimensiuni mici. Accentul este pus pe satisfacția instantanee și pe capacitatea de distribuire, nu pe profunzimea artistică sau emoțională susținută. Acest mediu descurajează în mod activ dezvoltarea unei “Piese a verii” care să atingă o dominanță culturală.
Amprenta crescândă a AI
NHSJS (The National High School Jounal Of Science) introduce cel mai nou jucător pe teren, și poate cel mai disruptiv: Inteligența Artificială. AI revoluționează rapid modul în care muzica este compusă, produsă și chiar consumată.14 Instrumentele bazate pe AI sunt acum capabile să învețe modele de melodie, armonie, ritm și caracteristici specifice genului, permițându-le să genereze compoziții originale care pot imita stilul artiștilor celebri sau pot crea muzică complet nouă.
S-ar putea argumenta că AI democratizează creația muzicală, făcând posibil ca un public mai larg să se implice în producția muzicală, indiferent de expertiza tehnică sau de accesul la echipamente costisitoare. Permite explorarea de sunete noi, genuri noi și hibrizi stilistici care ar putea fi în afara gamei muzicienilor umani din cauza expunerii sau a constrângerilor culturale. Acest lucru ar putea duce la o “epocă de aur a creativității”.
AI poate crea muzică ce “seamănă cu ceea ce a fost alimentată”, spune uwaterloo.ca și poate imita muzicieni cunoscuți. Aceasta ridică întrebarea crucială: “va face ca noi să ascultăm mereu același ritm pop generic?”. Dacă “Piesa verii” este din ce în ce mai influențată sau chiar generată de AI, există un risc semnificativ ca aceasta să devină un produs al optimizării statistice și al analizei tendințelor, mai degrabă decât o expresie artistică autentică. “Megahitul magic capabil să schimbe temperatura psihică a națiunii” și-ar putea pierde magia dacă este perceput ca un produs fabricat, lipsit de autenticitatea și imprevizibilitatea care caracterizează adesea adevăratele descoperiri culturale. Dacă “Piesa verii” devine un produs optimizat algoritmic, capacitatea sa de a stimula experiențe emoționale comune, profund resimțite, ar putea fi grav diminuată, contribuind și mai mult la dispariția sa ca punct de referință cultural unificator. Însăși conceptul de “suflet” în muzică devine discutabil.
Verdictul Wired reevaluat
Premisa centrală a articolului Wired, conform căreia “Piesa verii” pare o “relicvă a trecutului”, se adeverește. Însăși metodologia topului Billboard, creată în 2010, este acum considerată “învechită” și “în contradicție cu” obiceiurile reale de ascultare, spune Time. Se poate lua în considerare discrepanța din 2024: “Piesa verii” din Billboard (“I Had Some Help” de Post Malone featuring Morgan Wallen) părea complet desincronizată cu alte momente culturale majore, cum ar fi ascensiunea lui Chappell Roan, pop-ul bubblegum al Sabrinei Carpenter sau disputa rap istorică dintre Drake și Kendrick Lamar.
“Moartea” melodiei monolitice este o redefinire a ceea ce înseamnă conexiunea culturală într-o lume fragmentată. Forțele fragmentării, personalizării algoritmice și focalizării pe nișă a social media, deși desființează vechiul model al unui singur imn, permit simultan un nou model: coloane sonore de vară extrem de individualizate. Conexiunea se schimbă de la toată lumea ascultând pasiv exact același lucru la toată lumea ascultând activ și împărtășind propriile experiențe unice, care pot sau nu să se suprapună.
Accentul se mută de la recepția pasivă a unui hit universal la ascultarea activă și împărtășirea alegerilor personale în cadrul comunităților auto-selectate. Acest lucru sugerează o schimbare fundamentală în consumul cultural de la un model de difuzare de sus în jos la un model de rețea de jos în sus. “Piesa verii” nu este moartă, ea s-a multiplicat în milioane de “Piese ale verii mele”. Actul de a împărtăși aceste alegeri individuale, poate prin liste de redare sau social media, devine noua, deși diferită, formă de experiență colectivă. Acesta este un peisaj cultural mai democratic, chiar dacă mai puțin unificator universal, reflectând tapiseria diversă a vieții moderne.
Concluzie: coloana sonoră a sinelui nostru dispersat
Așadar, iată-ne! “Piesa verii”, așa cum o știam, acel cântec antrenant, omniprezent, universal recunoscut, care a definit un sezon pentru milioane de oameni, este într-adevăr o fantomă. Dispariția sa nu se datorează unei singure cauze, ci unei interacțiuni complexe de forțe: erodarea unei monoculturi comune, îmbrățișarea izolatoare a algoritmilor de hiper-personalizare, natura efemeră a viralității pe rețelele sociale și ambiguitățile etice tulburătoare, dar fascinante, ale conținutului generat de inteligența artificială. Este o victimă a progresului, a alegerii, a fragmentării.
Poate că pierderea unui singur imn de vară nu este o tragedie, ci o evoluție inevitabilă. Vorbește despre o lume mai bogată în alegeri, mai diversă în gusturi și, poate, mai onestă în ceea ce privește fragmentarea sa inerentă.
