În 1987, Norman Spinrad publica “Little Heroes”, un roman despre o industrie muzicală care descoperă că poate înlocui artistul cu o tehnologie capabilă să compună hituri impecabile, calibrate după gustul publicului. În carte, corporația creează muzică perfectă, dar decide și ce merită ascultat. Mașina devine un instrument de control cultural. Sunetul e optim, testele de piață confirmă succesul, iar publicul primește exact ce dorește fără să realizeze că dorința i-a fost programată. Ceea ce părea atunci science-fiction distopică e astăzi un scenariu statistic, cu cifre care confirmă ficțiunea.
Studiu Ipsos / Deezer
Ipsos realizează pentru Deezer un sondaj care pare o pagină din manuscrisul lui Spinrad, nouă mii de oameni din opt țări, testați între 6 și 10 octombrie 2025.
Rezultat: 97% nu pot distinge o piesă făcută de AI de una scrisă de un muzician. Testul e simplu, trei melodii, două generate digital, una umană, dar consecințele sunt complicate. 71% dintre participanți au fost surprinși că au greșit, peste jumătate s-au simțit inconfortabil. Gustul tău e de fapt rezultatul a mii de decizii luate în numele tău de un sistem care te cunoaște mai bine decât te cunoști singur.
Deezer primește zilnic 50.000 de piese generate integral de AI, o treime din totalul livrărilor noi. Muncă multă, compania detectează, etichetează, filtrează, dar sistemul se hrănește tot din aceleași date. Fiecare nouă piesă artificială învață din cele anterioare, fiecare melodie umană devine material de antrenament pentru următoarea generație de algoritmi. 80% dintre utilizatori cer transparență, vor etichete clare pe piesele artificiale. 73% vor să știe dacă platforma le recomandă astfel de melodii. 70% se tem că mijloacele de trai ale muzicienilor sunt amenințate, 69% cred că remunerația pentru AI ar trebui să fie mai mică. Cifrele arată îngrijorare, dar și acceptare treptată. Lumea vrea să știe ce ascultă, nu neapărat să refuze.
Totuși, 66% ar asculta o piesă AI măcar o dată, din curiozitate. E același mecanism care face ca un public obosit să cumpere un nou tip de gumă de mestecat, e promisiunea noutății, chiar dacă știi că gustul va dispărea în două minute. 51% cred că AI va duce la o avalanșă de muzică generică, fără suflet. 64% se tem de pierderea creativității. În limbajul lui Norman Spinrad, ai zice că muzica ajunge să reflecte un soi de vibrație standardizată, construită să placă instant și să nu lase urme. Emotia apare calibrată, cu mișcări precise, suficient de coerentă încât să funcționeze, dar fără nicio doză de imprevizibilitate care te face să rămâi “în” piesă după ce se oprește.
Corporația alimentează conspirația
Nu mai e nevoie de conspirația unei corporații, fiindcă publicul însuși a devenit parte din sistemul de antrenare. Fiecare ascultare, fiecare like, fiecare skip e un mic experiment de laborator. Algoritmul nu te manipulează din umbră, tu îl hrănești voluntar, cu fiecare playlist salvat, cu fiecare melodie la care dai repeat. Diferența dintre lumea lui Spinrad și a noastră nu e de substanță, ci de ton și de consimțământ.
În “Little Heroes”, personajele ajung într-un punct în care trebuie să aleagă între eficiența mașinii și imperfecțiunea umană. Tehnologia produce hituri fără greș, dar fără accidentele fericite care definesc arta. Și sunt multe, momentul în care chitaristul ratează o notă și descoperă un alt acord, vocea care se sparge exact când trebuie, pauza care vine prea devreme sau prea târziu și transformă o melodie banală în ceva extraordinar. Muzicienii din roman încearcă să distrugă mașina pentru a salva ceva mai fragil, ideea că arta trebuie să conțină eșec, intuiție, nerv, tot ce face o melodie să respire.
Norman Spinrad înțelegea că revolta vizează reducerea artei la produs optimizat. Personajele lui sunt oameni care realizează că perfecțiunea tehnică ucide exact ceea ce căutau în muzică, posibilitatea de a fi surprinși, de a simți ceva neprogramat, de a recunoaște în sunet urma altui om, cu anxietățile și obsesiile lui. Mașina poate imita totul, dar ratarea organică îi scapă. Iar fără posibilitatea erorii, fără vulnerabilitatea care vine odată cu riscul, muzica devine sonerie perfectă pe care o asculți fără să o auzi.
Romanul se încheie rău, cu transformarea unei eroine trecute de prima tinerețe în Cyborg și, aș adăuga eu, cu întrebarea dacă mai vrem muzică făcută de oameni sau ne-am obișnuit deja cu simularea ei perfectă. Spinrad lăsa răspunsul deschis, îl ascunde într-o metaforă, dar tonul era al cuiva care bănuiește că publicul va alege confortul în locul adevărului, eficiența în locul emoției.
Ce facem?
Noi, în 2025, avem opțiunea “filter out AI music", deocamdată doar în Deezer. Pare un compromis rezonabil, tehnologia există, dar o putem ignora dacă vrem. Doar că e o iluzie politicoasă. Algoritmul decide oricum ce apare în recomandări, ce melodii ajung virale, ce artiști primesc vizibilitate. Poți să filtrezi AI-ul din playlist, dar nu poți să-l scoți din sistemul care îți formează gustul.
Ideea e că în 2025, dacă vrei să eviți muzica AI pe platformele de streaming, nu există o soluție simplă și clară. Deezer încearcă să marcheze piesele, Spotify încearcă să fie transparent, dar majoritatea serviciilor încă merg pe instinct și reguli interne. Poți să fii vigilent, să verifici etichetele, să citești detaliile producției, dar nu există un buton magic care să-ți garanteze că tot ce asculți e 100% uman. Și, într-un fel, asta e ceea ce face lucrurile interesante, dacă vrei muzică “pură”, trebuie să o cauți activ, să participi, nu să o primești pe tavă. Ca în orice colecție de muzică bună: cine caută, găsește, cine stă pe loc, primește ce trece prin filtrele altora.
Revolta din “Little Heroes” era fizică, directă, disperată, personajele lui Spinrad încercau să distrugă mașina pentru că înțelegeau că altfel mașina va distruge sensul a ceea ce făceau. Revolta noastră e administrativă, o bifă într-un meniu de preferințe. Poate că și asta e un fel de rezistență. Sau poate că e doar gestul prin care ne convingem că mai avem control, în timp ce ascultăm exact ce ne-a fost deja calculat.
