Ne trezim în fiecare dimineață într-un prezent care se simte ca un asediu asupra nervilor noștri. Privim spre ecrane și vedem cum liniile de pe hartă se transformă în linii de front, într-un joc de șah global unde miza e însăși viața noastră.
Care este forța care se opune? Și aici intervine Janis Joplin. În textul de ieri, Florence Welch întruchipa oglinda acțiunii și a reacțiunii pe care o dedica reconstrucției spectrului de lumină. Azi, Janis ne oferă raw material, despre materia primă a suferinței și a unei generozități fără margini. Lumea reală își rupe granițele, iar Janis ne învață cum să rupem noi din noi.
Unele melodii le descoperi când ești prea tânăr ca să le înțelegi și le asculți din nou zece ani mai târziu și realizezi că știai deja tot ce trebuia să știi, doar că n-aveai vocabularul pentru asta. Putem aplica la Piece of My Heart asta. Apeși play și pentru patru minute și jumătate ești convins că durerea are o textură, că se poate ține în mână, că poți să i-o arunci cuiva în față.
Janis scrie pentru oameni care au iubit prost și cu tot sufletul și care n-ar schimba nimic. Pentru că au înțeles că intensitatea contează mai mult decât rezultatul.
Versurile încep cu o întrebare retorică „Yeah, didn't I give you nearly everything That a woman possibly can?” și răspunsul e evident și tocmai de aia doare. Janis constată un fapt și continuă să trăiască cu el.
Vocea ei arde, e prea aspră, prea dezordonată, prea vie. Când Joplin urlă, e pentru că ordinea i s-a părut întotdeauna o idee plicticoasă. Melodia este caldă, sfâșiată, aproape periculoasă, e mult mai convingătoare decât orice baladă bine produsă, mult mai convingătoare decât suferința curată și fotogenică pe care o vinde de obicei muzica pop.
Și apoi vine versul care strânge tot: „Have another little piece of my heart now, baby, But you know you got it, If it makes you feel good”. E sigur printre cele mai dezarmante concluzii la care poate ajunge o ființă umană. Și Janis o cântă ca și cum ar fi singurul răspuns logic. Forma ei de onoare este generozitatea oarbă, ilogică, repetată până la epuizare.
Momentul în care vocea ei urcă și se rupe, face ceva precis cu creierul tău. Începe ca o conversație intimă și construiește o acumulare care merge pe același principiu ca o ceartă veche, știi unde se duce, ai mai fost acolo și tot mergi. Și știutul, am descoperit cu vârsta, e uneori mai dureros decât surpriza. Patru minute și jumătate de convingere că simți ceva real. Că nu ești amorțit.
