Buuunn… să te uiți la Grammy poate semăna cu o reuniune de liceu unde toată lumea a reușit în viață, în afară de tine, dar cumva tot ei sunt cei care se plâng de cât de greu e să fii frumos și bogat. Chiar și atunci când știi că e o pierdere de timp, tot apesi pe „play". Pentru că undeva, îngropat sub toate discursurile de mulțumire și ținutele care arată ca și cum cineva ar fi explodat într-un magazin de costume de carnaval, mai există câte ceva care contează cu adevărat. Muzica, evident.
Anul ăsta n-a fost catastrofa la care mă așteptam. A fost, mai degrabă, o seară în care verifici telefonul de câteva ori, dar nu atât de des încât să ratezi momentele bune. Și au existat momente bune, destule încât să justific faptul că am dat tot netul peste cap să văd și să revăd prestațiile live.
Iată ce merită reținut, aranjat în absolut orice ordine, măcar temporar, că aveam de făcut lucruri mai importante, precum dezbaterea interioară despre dacă „Astral Weeks” e mai bun decât „Moondance” (răspunsul e da, evident, dar asta e altă discuție).
SABRINA CARPENTER
Puștoaica a adus un tip de haos, scump și calculat, care mă fascinează. Tot setul ăla cu bandă de bagaje și dansatori costumați în diverse profesii, de la astronauți la magicieni, arăta ca o ilustrație dintr-o carte. A cântat live, a cântat bine și a avut un porumbel viu. De ce? Cine știe. Dar într-o lume de spectacole minimaliste și plictisitoare, apreciez pe cineva care decide să-și verse toate ideile, oricât de absurde, într-un singur număr de cinci minute. E pop-ul în starea lui cea mai exuberantă și ușor ridicolă.
SOMBR
Băieții înalți, deșirați și palizi au un anume tip de aroganță pe care o pot emana fără să pară că cerșesc o palmă. Sombr a apărut pe scenă ca un fel de marionetă extraterestră care a învățat să danseze din umeri după ce a studiat videoclipuri vechi cu fete din anii '90. A fost ciudat, a fost strălucitor și, într-un fel pervers, mi-a dat speranță. Dacă tipul ăsta poate proiecta atâta siguranță de sine în timp ce arată ca un personaj dintr-un film de Tim Burton care n-a mai ajuns la montaj, atunci poate că mai am și eu o șansă.
BRUNO MARS
Omul e un tonomat uman. E tot pachetul la putător. A doua lui intrare, fără Rosé, doar el, costumele alea roșii cu gulere imense și o tonă de nostalgie de tip Vegas, a fost exact lucrul de care aveai nevoie. E „Vegas schmaltz", fără subtilitate, totul e la superlativ, totul strălucește, totul e „prea mult la cel mai înalt nivel”. Când vezi o trupă întreagă făcând pași coregrafiați la unison, creierul tău primește o doză de dopamină pe care nu o poate refuza. E reconfortant, e previzibil și e perfect executat. E echivalentul muzical al unei pizza livrate exact la timp: nu te schimbă ca om, dar te satură.
LOLA YOUNG
Aici lucrurile au devenit interesante. Lola a cântat o baladă la pian, un moment care de obicei mă face să mă duc până la bucătărie să mai caut ceva de ronțăit. Dar ea are ceva. O prezență care te face să crezi că s-ar putea dezintegra emoțional chiar în fața ta, între două măsuri. A fost televiziune pură pentru că părea că are ceva personal în joc. Când a câștigat mai târziu și părea că nici ei nu-i vine să creadă că i-a bătut pe toți acei oameni mult mai cunoscuți, am simțit o mică tresărire de bucurie. E victoria outsiderului care ne arată că lumea nu e chiar atât de cinică.
MS. LAURYN HILL & CO.
Aici vorbim de un ecosistem întreg. O armată de oameni pe scenă, un omagiu pentru D’Angelo și Roberta Flack care a părut mai degrabă o ceremonie religioasă decât un segment de televiziune. Iar finalul, cu Wyclef apărut din mulțime ca un supererou cu pelerină sclipitoare pentru „Killing Me Softly"... ei bine, a fost haotic, a fost lung, a fost dezordonat și a fost absolut superb. A fost singurul moment al serii care a părut real, nu repetat până la sterilizare.
POST MALONE (cu Slash & Co.)
Știu ce gândești. Post Malone făcând un omagiu pentru Ozzy Osbourne? Pui un chef de burgeri să gătească homar? Așa pare, dar când Slash începe să cânte solo-ul de la „War Pigs", toată logica se duce pe fereastră. Posty s-a descurcat și el super, dar vedeta a fost sunetul de chitară care ți se înfige în piept. E o plăcere vinovată pe care nu mi-e rușine să o recunosc. Dacă pui „War Pigs" la televizor, m-ai câștigat. E pur și simplu rock and roll-ul ăla bătrânesc care refuză să moară, servit de un tip cu tatuaje pe față care pare la fel de surprins ca noi că e acolo.
JUSTIN BIEBER
Ce mișcare fascinant de bizară. Omul a urcat pe scenă purtând doar boxeri, șosete și căștile in-ear. Atât. Avea o oglindă imensă pe scenă, probabil ca să facă tot locul să semene cu un dormitor unde te auto-analizezi la 3 dimineața. Fără trupă, doar el, o chitară Yamaha din anii '80, niște pedale de loop și un MPC pe care îl folosea ca să declanșeze sample-uri. Într-un fel absolut inexplicabil, Justin a reușit să evoce spiritul lui Ed Sheeran, Kanye West și Frank Ocean în același timp.
S-a ghemuit în el însuși în timp ce cânta despre cum „pull up with the roof gone like Jimmy Neutron”, a plecat de pe scenă și apoi s-a întors în fugă pentru că uitase să-și oprească secvenserul. A făcut ca o sală plină de staruri și diamante să pară mică, tăcută și intimă. Justin a făcut o mișcare de star pop care urăște atenția, dar a ales să facă exact lucrul care să-i garanteze toată atenția. Spre deosebire de restul lumii, el n-a încercat să lingușească pe nimeni din sală. A fost pur și simplu... altceva.
LADY GAGA
Regina absolută a momentului în care „arta întâlnește nebunia". Arăta ca un desen în cărbune dintr-un coșmar german expresionist și purta o pălărie care părea o armă medievală de execuție. „Abracadabra" a sunat ca un rock sintetizat și dramatic, de parcă ar fi fost coloana sonoră a unui film despre sfârșitul lumii regizat de cineva cu un buget infinit pentru sclipici. Gaga a creat un eveniment care te obligă să te uiți, să te minunezi și să te întrebi dacă nu cumva toți ceilalți artiști sunt doar niște amatori care se joacă de-a spectacolul. A fost precisă, a fost dramatică și a fost, de departe, cel mai bun lucru de la această ediție.
În final, rămânem cu aceeași concluzie ciclică: premiile Grammy sunt un amestec bizar de marketing agresiv și sclipiri de geniu care apar exact când erai gata să apeși stop. Ne plângem că e prea mult spectacol și prea puțină substanță, dar apoi vine o Lola Young care ne dă fiori sau un Justin Bieber care transformă o arenă uriașă într-o sufragerie dezordonată și, dintr-odată, „play-ul” ăla nu mai pare o greșeală atât de mare.
Se vor scrie mii de articole despre cine a plecat cu trofeul acasă și cine a fost „jefuit” de voturi, dar recordurile de vânzări și statuetele aurite sunt doar zgomot de fundal. Muzica adevărată se întâmplă în acele cinci minute în care un artist uită de coregrafie și ne face să simțim ceva, fie că e vorba de nostalgia rock-ului vechi, fie de haosul pop al prezentului.
Acum, că spectacolul s-a terminat și feed-ul de Instagram s-a potolit, pot să mă întorc liniștit la alte treburi. Pun din nou „Astral Weeks” pe pickup și mă bucur de liniște. Pentru că oricât de strălucitor ar fi Las Vegas-ul și oricât de dramatică ar fi Lady Gaga, uneori ai nevoie de ceva care nu încearcă să-ți vândă nimic. Doar muzică.
