Am o teorie a mea, nevalidată științific, despre felul în care anumite cântece intră în tine când ești mic și rămân acolo pentru totdeauna, ca niște chiriași care nu plătesc chirie și pe care nu-i poți da afară. Pur și simplu cineva a dat drumul la radio, sau la pick-up, sau la televizor, și gata, s-au instalat.
Roșu și Negru a plantat la sfârșitul anilor ‘70 și început de ‘80 destul de multe piese de felul ăsta, astfel încât atunci când m-am dumirit nici nu mai știam dacă trupa e una rock sau cântă piese pentru copii.
Prima e „Alfabetul". „A de la albină sau arici, B vine de la bunici”. Știu versurile astea mai bine decât știu tabla înmulțirii cu șapte, știu că F vine de la furnica rea care pe greier îl necăjea, și că noi, copiii, ar trebui să fim ca furnica, harnică, serioasă, moralmente superioară greierului care cânta. La aprope 10 ani am primit informația asta ca pe un adevăr absolut, iar acum, la 50 și ceva, în timp ce reascult piesa și beau o cafea care s-a răcit, mă gândesc că greierele era, probabil, mai interesant la o petrecere, dar e prea târziu.
Și acum revin la fascinația de care-ți ziceam, dacă te oprești să te gândești, Roșu și Negru era o formație rock, iar asocierea cu muzica pentru copii vine într-o altă conjunctură. Formată în anii '60, cu Ovidiu Lipan la tobe, cu Mirabela Dauer ca solistă la un moment dat, trupa avea un sound care în concerte era cu totul altceva decât ce auzeai pe disc. Liviu Tudan, basistul și mintea din spatele formației, era un muzician serios, de conservator, mutat disciplinar de la București la Iași, detaliu biografic pe care îl găsesc delicios, pentru că orice artist mutat disciplinar undeva devine automat mai interesant.
Dar asta e povestea pe care n-o știai când erai copil. Tu știai „Alfabetul" și „Copilul și soarele" și „Lumea basmului" și credeai că oamenii ăștia au scris cântece pentru tine, special pentru tine, cu animale și litere și basme. Și au scris, da, dar nu din motivul pe care îl bănuiai. Au scris pentru că în România anilor optzeci, dacă voiai să apari la Electrecord sau la televiziune, cântai ce putea fi difuzat. Versuri accesibile, imagini blânde, tematici aprobabile. Roșu și Negru opera pe două paliere: în concerte, rock progresiv autentic, dur, electric; pe disc și la TV, melodii cu furnici hărnicioase și copii care se uită la soare. Jumătate din ce înregistrau nu era reprezentativ pentru ce erau cu adevărat. Discurile, s-a scris despre asta, erau puțin reprezentative față de imaginea formației, întreținută de spectacole.
Eu nu știam asta. Noi auzeam „Copilul și soarele", „e-o țară de vise și candoare, într-un suflet de copil”, și credeam că lumea chiar arată așa. Că există undeva o țară de vise și candoare și că sufletul de copil e locul unde ea trăiește. Era o minciună frumoasă sau poate nu minciună, poate o speranță îmbrăcată în versuri, pusă acolo de niște oameni care știau că afară e mai complicat.
În anii ’80, dacă aveai o trupă de rock în România și voiai să prinzi un vinil la Electrecord, trebuia să fii un mic artist al eschivei.
Cu „Copilul și soarele”, băieții de la Roșu și Negru au reușit o scamatorie genială. La prima ascultare, zici că e o piesă inocentă despre un puști care se uită pe cer și-și imaginează chestii. Dar subtextul e cel care te lovește de fapt, realitatea era unică, gri și dictată de la partid, iar trupa-ți zicea despre dreptul tău de a vedea lumea exact cum vrei tu.
Șmecheria care a păcălit sistemul e la final. Soarele, care pe atunci era mai mereu „soarele patriei” sau vreo metaforă obositoare pentru dictator, refuza să rămână fix și solemn. Copilul îl micșorează în mintea lui până îl transformă într-un degetar, adică într-un obiect mărunt, de joacă. Mesajul ascuns pentru cine avea urechi de auzit? Metafora centrală este libertatea de a redefini realitatea, iar copilul o face prin metamorfoză. Prin micșorarea și transformarea grandiosului în miniatural, piesa dă un mesaj subversiv pentru adulții care o ascultau cu atenție, puterea de a schimba sensul lucrurilor aparține celui care privește. Cei mari „bănuiesc” greșit, fiind prinși în tipare fixe, în timp ce privirea liberă (ochii copilului) are puterea de a deconstrui grandoarea oficială și de a o transforma într-un simplu personaj de basm.
Și apoi vine „Lumea basmului", cu aceeași logică, eroi din cărți, gingășie păstrată în suflet, invitație să fii din nou copil. Strofa de început pare să conțină versuri comandate de Ministerul Învățământului din epocă. Să fii înțelept, să fii bun, să fii isteț la nevoie, adică exact manualul cetățeanului model, cuminte și previzibil, pe care sistemul voia să-l scoată pe bandă rulantă.
Dar dacă treci de textul de bune maniere comuniste, vezi cum băieții aplică exact aceeași rețetă ca la „Alfabetul”. Folosesc morala oficială ca pe o monedă de schimb și îi dau cenzorului doza zilnică de „educație cetățenească”, iar la schimb primesc permisiunea de a vorbi despre ce-i interesa de fapt, „eroii de vis și năzdrăvani”. Aceștia sunt personajele libere, imprevizibile, care fac regulile din mers și nu dau socoteală nimănui. Basmul devenise singurul loc din programul TV sau de pe discuri unde hazardul și magia mai aveau voie să respire. Copilăria este folosită ca refugiu ideologic.
Iar „Pseudofabulă" e altceva. E piesa în care formația a strecurat ironia printre urechi, cu un șoricel, o pisică, un câine, un lup, fiecare tremurând de frică, fiecare aflând câte ceva dintr-o carte. E o fabulă, dar cu prefixul „pseudo”, care spune că știm că e fabulă, știm că morala e convenție, dar o facem oricum, cu o sprânceană ușor ridicată. Era adresată și copiilor și adulților în același timp și fiecare primea ce putea duce.
„Pseudofabulă” este piesa unde băieții dau cărțile pe față și livrează cel mai fin mișto la adresa sistemului. Strofele repetitive, cu structura lor de poezie de grădiniță, ascund o ironie absolut genială. Ai o întreagă ordine naturală întoarsă pe dos: șoarecele se teme de pisică, pisica de câine, câinele de lup, lupul de vânător, iar vânătorul... de șoarece, totul închizându-se într-un cerc absurd al fricii.
Dar motivul pentru care toată lumea tremură în piesa asta este esențial, „fiindcă aflase dintr-o carte”. Propaganda îți spunea zilnic din ziare și manuale cum trebuie să arate realitatea, cum trebuie să gândești și de cine trebuie să-ți fie frică, ei, și Roșu și Negru vine și spune: „fraților, panica voastră e complet artificială, e livrată de la centru”. Toată lumea stă ascunsă sub pat dintr-un motiv livrat pe hârtie, dintr-o ficțiune ideologică acceptată pe nemestecate. Prefixul „pseudo” pus în titlu e o formă elegantă de a zice că știm cu toții că povestea oficială e o făcătură, dar ne facem că o respectăm ca să putem râde de ea.
Asta e ce mi-a rămas din 1 Iunie și din Roșu și Negru și din toată muzica aceea de după amiezi de duminică din anii optzeci, o idee că ce auzi și ce se întâmplă cu adevărat sunt uneori două lucruri separate și că arta cea mai interesantă trăiește în spațiul dintre ele. Că o formație de rock poate cânta despre furnici și alfabet și să fie, simultan, cu totul altceva. Că o țară de vise și candoare poate exista pe un disc vinyl și poate fi minciună și adevăr în același timp, în funcție de câți ani ai când o asculți.
Azi e 1 Iunie. Undeva la radio poate că se cântă același alfabet. „Na na-na, na-na-na. Alfabetul nu e greu”.
