După șapte ani de pauză, Radiohead se întoarce pe scenă, iar revenirea stârnește și entuziasm, și reacții critice în presa internațională. Turneul de comeback, început la Madrid pe 3 noiembrie, a adus în prim-plan atât piesele clasice, cât și rarități din repertoriul trupei și a fost o combinație între familiar și neașteptat. Criticii au remarcat, pe lângă calitatea muzicii, modul în care se gestionează tensiunea dintre statutul de legendă și dorința de a rămâne în prim-plan.
O cronică de Mihai Dinu
Reacții internaționale după comeback-ul Radiohead
În acest context, voi încerca să analizez reacțiile internaționale ale presei, semnalele discrete despre viitorul muzical al trupei și să fac o imagine a unei reveniri care nu se limitează doar la concerte, ci caută să restabilească o legătură cu muzica și cu publicul.
Voi ce faceți când nu puteți dormi noaptea? Numărați oi, citiți? Eu aleg să citesc sau să scriu ceva ce mi-a alunecat printre degete în timpul zilei. Și sunt cam numeroase “ceva”-urile astea. Chiar și prins de vârtejul zilei, ochii mi-au căzut pe niște titluri splendide despre concertele Radiohead, așa că iată-mă la 2 noaptea căutând cronici de concerte.
O “întoarcere” de genul Radiohead e un test de memorie. Ne punem, evident, întrebări. Câte dintre lucrurile care ne-au făcut să-i iubim mai funcționează după șapte ani de pauză? Ce se mai simte viu, ce s-a ofilit și transformat într-o piesă de muzeu?
La Madrid, în 3 noiembrie, ei au redeschis circuitul. Sala plină, luminile controlate, iar presa s-a grăbit să dea verdictul. “La extraña belleza de Radiohead se despliega en Madrid con un estupendo concierto”, a scris Carlos Marcos în El País. O “frumusețe stranie”, așadar o formulare care le vine mănușă. Criticul spaniol descrie o trupă “senină, dar neiertătoare”, cu o estetică ce face echilibriscă pe bârnă între precizie digitală și melancolie umană. Cu alte cuvinte, nicio tentativă de “best of”, ci o recablare cu zonele mai puțin comode ale propriei istorii.
În NME, Surej Singh are un ton mai analitic: “Radiohead lean into In Rainbows and The Bends as comeback tour rolls on in Madrid.” Asta înseamnă, tradus fără artificii, că băieții și-au construit setul din două vârste distincte, sensibilitatea lucidă din In Rainbows și dramatismul pur din The Bends. Piese rare, gen “Nice Dream” sau “Planet Telex”, au apărut în setlist ca un cadou pentru fanii vechi și fără ca asta să fie o capitulare în fața nostalgiei. Yorke a dansat în felul lui de insectă cu febră, iar Greenwood a făcut chitara să sune ca o sirenă care caută portul.
Totuși, Alternative Nation a observat că lucrurile n-au mers perfect. Sunetul a avut momente “muşcate”, vocea lui Yorke dispărea uneori sub bass, iar câteva secțiuni electronice au părut dezechilibrate. Un concert Radiohead fără un pic de haos tehnic ar fi aproape suspect. Dar, chiar și așa, publicul a rămas prins în tăcere.
Peste ocean, Withney Danhauer de la Parade a tradus evenimentul pe alt ton: “Radiohead Reunite After 7 Years for an Epic Return to the Stage.” E clar: americanii privesc revenirea ca pe o legendă care revine să bifeze o epocă, nici vorbă să se intrebe și despre altceva. Se vorbește mai mult despre importanța “momentului” decât despre felul în care a sunat muzica. Ceea ce, pentru o trupă care a redefinit ideea de disconfort sonor, e aproape o ironie.
Privind în ansamblu, presa pare împărțită în două direcții: una a revenirii-simbol și alta a revenirii-artistice. În prima, Radiohead sunt niște eroi reîntorși. În a doua, muzicieni încă obsedați de cum se leagă o piesă. Pe mine mă interesează a doua. Pentru că acolo, în obsesie, se vede de ce trupa a contat întotdeauna. Thom Yorke nu pare in vreun fel nostalgic, el e mai mult neliniștit. Iar neliniștea, în 2025, e o formă de onestitate.
Concluzia mea după ce am citit articolele citate este ca Radiohead refuză confortul propriei legende. Sună conform, familiar, dar văd și o nouă tensiune. Și ea vine din convingerea omuleților ăstora care încă mai cred că muzica trebuie să te încurce puțin, nu doar să te aline. Și, da, asta e frumusețea ciudată de care vorbea El País, anume faptul că Radiohead pot fi din nou prezenți fără să fie complet agreabili.
După atâta liniște, tocmai zgomotul lor e reconfortant
Din punctul meu de vedere nu pare a fi o revenire construită ca un truc de marketing “legendă se întoarce”. Pare… pur şi simplu pentru că le-a plăcut să cânte din nou.
Dar apoi vine partea practică, care are tendinţa să saboteze actul artistic: procesul de rezervare al biletelor. Coduri de acces, alocări “mai aproape de casă”, avertismente să nu cumperi de pe site-uri de revânzare (asta chiar nu-i rău). Ce spun eu aici, dacă trupa spune “suntem aici pentru muzică”, dar tu treci prin labirintul ăsta ca şi când ai cumpăra acţiuni la bursă, apare o disonanţă. Şi fanii au simţit asta: “worst ticket buying experience of my life”, scrie Conor O’Brien în The Sun.
Set-listul arată bine, zău, piese de pe The Bends, In Rainbows plus câteva rarităţi, surprize. Asta e, revenirea trebuie să şocheze puţin, dar să şi spună că trupa știe cine este. Radiohead pare să fi ales calea asta.
Dar, există un risc. Când revii, publicul nu aşteaptă exact acelaşi lucru. Se aşteaptă poate altceva. Dacă faci doar “same old, same old” e… meh. Dacă încerci prea mult nou, riști să pierzi ce te defineşte.
Din perspectiva mea, ce mă încântă e ideea că nu spun “last tour” sau “grand reunion”. Nu văd fumegând bannere cu “last chance”. Ăsta e un semn bun pentru că nu e vorba de hype.
Sunt curios ce va urma. E un început, nu un final. Fanii se vor aştepta la mai multe concerte, dar până la urmă, important e să simţi că trupa există și până acum, din ce spun articolele, Radiohead pare că o face.
Dacă e să credem toate semnele astea, următoarea mișcare a Radiohead nu va fi un mare gest de revenire, ci o reacomodare firească. Va fi o respirație după o tăcere prea lungă.
Iar pentru o trupă care a făcut din anxietate un stil de viață artistic, asta e aproape un act de curaj.
