Astăzi vă spunem o poveste. O poveste de tradiții, despre oameni, locuri și meșteșuguri care ne-au așezat pe cea mai frumoasă hartă a umanității. Mergem în Vâlcea, acolo unde la fiecare pas puteți găsi ceva înscris pe lista patrimoniului UNESCO. În centrul uneia dintre cele mai frumoase tradiții din zonă este roata. O roată care a scris povestea unui meșteșug recunoscut la nivel mondial, introdus pe lista patrimoniului imaterial UNESCO: Ceramica de Horezu.
Horezu, locul în care olăritul e artă recunoscută internațional
Rânduiala este aceeași de secole. Lutul prinde viață în mâinile olarului, care îl supune și îl transformă. Este o poveste ancestrală, spusă aproape fără cuvinte, în care pământul e modelat în formă, iar forma devine în cele din urmă tradiție, memorie, istoria unui loc: satul Olari din județul Vâlcea. Fiecare mișcare a olarului presupune răbdare, de cele mai multe ori în singurătate. Atingerea lutului devine promisiunea unui obiect de artă, așa cum este fiecare vas ieșit din mâinile acestor artizani… ai pământului modelat.
Din generație în generație, ceramica de Horezu este mărturia unui har pe care oamenii locului l-au primit de la cei de dinaintea lor. Este mai mult decât pricepere, tehnică și răbdare. Este o artă care nu întâmplător, în anul 2012, a fost recunoscută de UNESCO drept patrimoniu cultural al umanității. Simbolurile și motivele folosite de artizani sunt aceleași de veacuri: culorile pământului, cocoșul de Hurezi, spiralele, șarpele, spicul sau florile n-au fost niciodată simple ornamente, ci semne ale unei lumi care trăiește prin tradiții.
Alida Mocanu, jurnalistă Euronews: „Am ajuns în satul Olari, din județul Vâlcea, adică locul numit acasă pentru un adevărat tezaur intrat în patrimoniul imaterial UNESCO: ceramica de Horezu. Aici, în satul Olari, sunt 27 de familii de artizani acreditați pentru a realiza ceramică originală de Horezu”.
Satul Olari este locul unde, cu credință și cu foarte multă muncă, familii de oameni simpli și-au dedicat la propriu viețile acestui meșteșug al ceramicii. Au frământat în mâini țărâna și au transformat-o în frumos. Atât de frumos încât li s-a dus vestea în toată lumea.
„Horezu este artizanul unei asociații europene a localităților, centre de ceramică și membru deplin în această asociație alături de Franța, Italia și Spania, pentru că suntem de gintă latină. Ce vreau să vă spun legat de prezența acestor farfurii: au fost în Franța, în Spania, în Italia, în Germania, cam în toată Europa și nu numai piesele, ci au fost însoțite de meșteri care au făcut demonstrații, adică ne-am jucat pe roată pentru a demonstra tainele olăritului din Horezu, implicit din România”, ne-a spus Constantin Iovan, șef direcție cultură Horezu.
Popas la Mănăstirea Hurezi, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu
La șase kilometri de patrimoniul din satul Olari, facem un popas să vedem un alt veritabil tezaur: unul dintre cele mai frumoase așezăminte monahale din România, Mănăstirea Hurezi. Ansamblul a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO în anul 1993. Este cel mai mare și somptuos complex monahal reprezentativ pentru stilul brâncovenesc, o sinteză între arhitectura bizantină, cea românească și elemente de inspirație renascentistă.
Alida Mocanu, jurnalistă Euronews: „Mănăstirea Hurezi este cea mai însemnată ctitorie a Sfântului martir voievod Constantin Brâncoveanu. Este situată la poalele Muntelui Căpățânii, înconjurată de codri a căror liniște pare să fie tulburată doar de cântecul huhurezilor, de unde, se pare, provine și numele acestei mănăstiri”.
Maica Ecaterina ne-a fost ghid în vizita la Mănăstirea Hurezi: „Brâncoveanu era un domnitor bun creștin, ca dovadă că a ajuns între sfinți, și foarte bogat, turcii îl numeau Prințul aurului, Altîn-Bey. De aceea, el a și construit foarte mult și a construit nu numai biserici și mănăstiri, a construit școli, spitale, palate. Dar să reținem că această mănăstire Hurezi este prima ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu, construită pe un loc împădurit. Înainte de a fi pus domn, în 1684 a cumpărat aici moșia Huhurezilor, deci era o pădure mare, în care trăiau și mai trăiesc acuma multe păsări huhurezi, un fel de bufnițe”.
Satul Olari, locul în care lutul e binecuvântare
Oamenii din satul Olari spun că fiecare obiect din lut poartă o binecuvântare, iar fiecare linie trasată și fiecare simbol pictat, sunt, în felul lor, o rugăciune. Poate tocmai de aceea, în perioada sărbătorilor de Paște, aceste locuri par să ne amintească de lucrurile simple: credința și bucuria de a duce mai departe ceea ce am moștenit.
Aici trăiesc artizanii care au dat un rost tradițiilor moștenite. În liniștea atelierului, un bulgăre de pământ este transformat în obiect de ceramică. Fiecare meșter are stilul său unic de a marca simetria și dinamica motivelor de pe vase. Forma finală spune, în același timp, povestea generațiilor care au fost, dar și a celor care vor veni. Castroane, boluri, ulcioare, străchini sau ciorbalâce, un tip de vas special pentru ciorbă, toate reflectă nevoile comunității, așa cum s-au conturat de-a lungul istoriei. Fiecare piesă respectă însă, ca la manual, o cromatică și o simbolistică speciale.
Alida Mocanu, jurnalistă Euronews: „Există o cromatică specifică ceramicii de Horezu: roșul cărămiziu, galbenul de Horezu, albastrul cobalt, verdele de pădure sau albul de lut. Și sunt și câteva elemente cheie pe care le întâlnim pe aceste farfurii, cum ar fi cocoșul de Horezu sau peștele, cu simbolistica sa religioasă, șarpele, care este și paznicul casei și pomul vieții”.
Aici, în imaginea pomului vieții vedem legătura dintre cer, pământ și om. Este spiritul continuității, iar în ceramica de Horezu, acest pom stilizat este și un semn al renașterii și al abundenței. E protector, dar aduce și armonie, ca un simbol al binecuvântării și echilibrului pentru sufletul omului.
În casa familiei Popa din satul Olari, pământul plămădit, apoi trecut prin roata olarului și de două ori prin foc, nu este doar ceramică, este o viață de om, trăită pentru acest meșteșug atât de rar în lume.
Costel Popa, artizan ceramică de Horezu, ne-a explicat procesul: „Am făcut o farfurie pe care o dantelăm puțin pe margine să arate altfel, poate mai frumos. Trebuie să ai răbdare, să faci la fiecare egale. Și distanța între ele la fel de egală. Dacă se poate, cât se poate și uite că a ieșit. Și apoi o tăiem cu sârmă și o punem la uscat și apoi vine decorul”.
În încăperea în care este lucrat lutul, un casetofon împietrit la propriu, acoperit cu pământ, este singurul care trădează secolul în care ne aflăm. Altfel, privind fiecare gest al artizanului, ți l-ai putea imagina identic cu acela din urmă cu sute de ani. Doar tehnicile s-au mai schimbat. Acum, olarii au cuptor electric. Iar asta le ușurează un pic munca. Fiecare vas este mai întâi trecut printr-un prim foc, la 850 de grade, aproximativ. Atunci are loc arderea propriu zisă a lutului. Urmează, apoi o a doua ardere: „focul de smalț”.
Este talent, dar este și tehnică. Și ambele sunt esențiale. Le observi privind artizanul în timp ce creează. Iar lutul lucrat pe roată pare uneori... asemeni unui vals.
Doamna Georgeta Popa nu se trage din familie de olari, dar l-a urmat pe bărbatul său în arta olăritului, iar acum, din mâinile ei ies frumuseți de patrimoniu. Are nevoie de un corn de vită cu pană de gâscă, rezistentă, pentru a decora ceramica. Procesul decorativ folosit numai de olarii din Horezu este denumit „jirăvit”, iar instrumentului folosit pentru cele mai delicate detalii i se spune „gaiță”.
Despre toate ne-a povestit doamna Georgeta: „După ce am dat vasul cu humă, orice obiect care urmează să fie decorat trebuie centrat la jumătatea taierului. După ce l-am centrat, ne apucăm de lucru. Culorile la noi sunt pe bază de apă și pământ, naturale. Pe vasele de Horezu, cocoșul care e emblema ceramicii de Horezu, apoi spirala care se regăsește pe majoritatea vaselor de Horezu, coada de păun, spicul, motivele florale, pomul, șarpele”.
Doamna Georgeta a lucrat mii de vase, ani la rând, până să deprindă cu adevărat taina neprețuită a ceramicii de Horezu. Iar noi am aflat chiar în atelierul dânsei ce înseamnă „a pleopi vasele din lut nears”.
Alida Mocanu, jurnalistă Euronews: „În general, vasele de ceramică încep să se usuce de la această margine a castronului. Și este motivul pentru care ele sunt pleopite. Vine de fapt de la două pleoape care se închid. În acest fel, castroanele nu își modifică forma”.
Imaginea unui cocoș în curtea bunicilor e ceva ce încă mai avem mulți dintre noi în memorie. În cazul ceramicii de Horezu, acest cocoș este un simbol reinterpretat în fel și chip, în funcție de imaginația meșterului olar. Și toți artizanii se mândresc cu modul lor de a-l înfățișa.
Deși „Cocoșul de Hurez” are multe chipuri, semnificația sa este mereu aceeași: el reprezintă trezirea la viață, biruința luminii asupra întunericului și protecția gospodăriei.
Maria Ștefănescu lucrează lutul încă din copilărie. În atelierul ei, primul lucru care te impresionează este liniștea, apoi lumina specială care abia pătrunde în încăpere. Mai mult decât atât, te uimește fiecare gest al Mariei, precizia modelării lutului, siguranța că munca, perseverența, talentul sunt cele care o ajută să creeze vasul perfect.
„Atunci când vezi că din mână îți ies obiecte frumoase nu mai ai cum să fii singur. Ești tu și obiectele tale. Adică tot ce iese din mână este… fiecare obiect este unic și atunci este cel mai frumos când din mână ies obiecte foarte, foarte frumoase. Nu aștept recunoaștere de la cineva așa anume, doar atunci când ofer obiecte, cea mai mare mulțumire de la persoanele care le primesc este să-mi spună că le place și asta mă bucură cel mai mult”, ne-a mărturist meșterul.
Mănăstirea Hurezi, loc de reflecție, educație și artă
Plecăm din liniștea atelierului Mariei și ne întoarcem în cea a Mănăstirii Hurezi. Așa cum ne-a spus ghidul nostru, Maica Ecaterina, așezământul are ceva din sfințenia ctitorului Constantin Brâncoveanu.
Ansamblul a primit recunoaștere internațională pentru frumusețea, dar și pentru importanța lui culturală, arhitecturală și spirituală. Mănăstirea, construită în urmă cu mai bine de trei secole, între anii 1690 și 1693, impresionează prin structură, simetrie, elemente decorative și prin măiestria liniilor și a culorilor.
Maica Ecaterina: „Fiind prima ctitorie a lui Brâncoveanu, el dorea să realizeze ceva deosebit și pentru aceasta avea nevoie de meșteri. De aceea a inițiat aici o școală de pictură, sculptură, arhitectură și odată cu construirea mănăstirii s-a creat stilul care poartă numele stilul brâncovenesc și care este considerat stilul renașterii românești”.
Planurile bisericii „Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena”, din interiorul complexului monahal, au fost făcute păstrând tiparul Mănăstirii Curtea de Argeș. Ce au adus nou meșterii aici este pridvorul deshis, sprijinit pe coloane masive. Iar un element special este și baldachinul amplasat în fața pridvorului.
Maica Ecaterina: „El este adăugat mai târziu la 1862 și apare un albastru, vizitatorii îi zic de Voroneț, dar nu este, este mai târziu adăugat cum și acest foișor lângă care ne aflăm este adăugat tot mai târziu, la 1753, dar este foarte interesant de văzut aici faptul că apare sub coloana din colț, într-un singur medalion, stema Țării Românești și a Moldovei, deci ideea de unire a celor două principate, exprimată cu 100 de ani înainte de realizarea Unirii”.
Așezământul monahal, aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO, s-a făcut remarcat în întreaga Europă și prin școala de pictură murală și iconografică înființată aici în secolul al XVII-lea. Voievodul Constantin Brâncoveanu își dorise ca mănăstirea Hurezi să devină și un puternic centru cultural al Țării Românești. Au venit aici artiștii vremii, pictori, sculptori, specialiști în arhitectură, iar domnitorul a înființat și ceea ce a rămas peste secole „Biblioteca lui Constantin Brâncoveanu”.
Brâncoveanu credea în puterea culturii, iar apariția acestei școli la Hurezi era în spiritul curentului renascentist. Renașterea s-a făcut simțită inclusiv în elementele arhitecturale și decorative, așa cum este prezența artiștilor portretizați în picturile murale.
Maica Ecaterina: „În pridvorul bisericii sunt pictați lemnarul, pietrarul, zidarul, ispravnicii și arhitectul. Este un element al Renașterii, acela de a fi scoși din anonimat artiștii, iar pictorul Constantinos era de origine greacă, cel care a condus școala de pictură, pentru că pentru întreg ansamblul vorbim de o echipă de 15 pictori. El nu este pictat între artiștii de aici, ci în interiorul bisericii, în absida de la strana dreaptă și-a lăsat doar numele Constantinos pe sabia unuia dintre mucenicii Nichita. Este o modestie și este dorința de a ieși în evidență ceea ce a realizat, nu anume persoana”.
Picturile murale, realizate de meșteri greci și români, alcătuiesc o galerie de portrete ale Brâncovenilor, Basarabilor și Cantacuzinilor. Cel mai impresionant tablou votiv este cel în care sunt înfățișați Constantin Brâncoveanu și familia sa: soția voievodului, doamna Marica, alături de cele șapte fiice și de cei patru fii, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, fii care au fost uciși împreună cu tatăl lor la Constantinopol în anul 1714.
Domnitorul își dorea ca mănăstirea Hurezi să fie necropolă a familiei. De aceea pronaosul, adică zona de la intrarea în biserică, a fost încă de la început extins, ca să adăpostească mormintele Brâncovenilor. Istoria însă avea să schimbe soarta familiei.
Maica Ecaterina: „Lucrurile s-au petrecut istoric altfel. El a fost decapitat în 1714 la Constantinopol, dar când soția i-a adus osemintele în țară, zona aceasta era sub ocupația austriacă în 1720 și acesta este motivul pentru care nu l-a putut înmormânta aici. Aducea osemintele în secret și l-a înmormântat bineînțeles la altă mare ctitorie a lui la București, la Biserica Sfântul Gheorghe, dar și acolo tot în secret l-a înmormântat, nu s-a știut până în 1914, iar în 2014 s-a desfăcut mormântul, fiind 300 de ani, a fost trecut în rândul sfinților, deci canonizat și fiind 300 de ani de la decapitare, s-a desfăcut mormântul la București s-au scos sfintele moaște, s-au făcut pelerinaje prin țară și o să vedeți și aici, lângă mormântul gol al domnitorului, racla cu o părticică din sfintele moaște ale Sfântului martir Constantin Brâncoveanu și, de asemenea, mai avem o raclă cu sfinte moaște, majoritatea aduse de domnitor încă de la sfințirea bisericii”.
Câteva zeci de măicuțe îngrijesc acest spațiu unde fiecare centimetru de pământ înseamnă sute de ani de istorie. Domnitor al Țării Românești în vremuri nestatornice, între 1688 și 1714, Constantin Brâncoveanu făgăduise imediat după primirea sceptrului domnesc, să întemeieze mănăstire, iar făgăduința sa a devenit faptă.
Astăzi, locul este unul dintre cele mai valoroase ansambluri monahale, nu doar din România, ci din lume.
Sorin Giubega, primul tezaur uman viu în domeniul ceramicii din județul Vâlcea
Dar, dincolo de ziduri, aceste locuri spun povești despre oameni. „Mâna trebuie să se învețe cu pământul”, ne-a spus Sorin Giubega, primul tezaur uman viu în domeniul ceramicii, din județul Vâlcea. Cuvintele meșterului nu sunt departe de mesajul pe care l-am înțeles și la Mănăstirea Hurezi: din mâinile omului poate ieși un tezaur care să dăinuie secole, atunci când harul este dublat de stăruință.
Dar ce înseamnă tezaur uman viu? Distincția onorifică le este acordată acelora care păstrează, creează și transmit elemente ale patrimoniului cultural imaterial în mod autentic. Iar munca de o viață a lui Sorin Giubega chiar asta înseamnă: să mențină vie o tradiție pe care patrimoniul omenirii să o recunoască așa cum merită.
Sorin Giubega, tezaur uman viu: „Eu am fost și în străinătate cu atelier de lucru la niște târguri de ceramică în care ceramiștii de acolo au rămas foarte surprinși cum putem să facem un model atât de complicat în câteva minute. Deci am fost rugat de după ce era perioada ei la ora la 12 la două au pauză, în timpul ăsta eu nu eram în pauză, eram la lucru, toți ceramiștii care erau acolo veneau și le făceam demonstrații cum se lucrează și încercau și ei, dar era foarte greu pentru ei pentru că e ceva diferit când lucrezi cu cornul și cu gaița, ei lucrează cu pensule, cu alte scule pe care le au ei de lucru”.
Pe strada principală a satului Olari, casa familiei Giubega este adesea vizitată de turiști curioși să deprindă măcar un pic din tehnica olăritului. Însă, dacă privești cu atenție mâinile care lucrează lutul, înțelegi că este nevoie de foarte mulți ani până a stăpâni și a îmblânzi acest boț de pământ, asemeni aluatului care devine pâine.
Sorin Giubega, tezaur uman viu: „Trebuie să ai multă răbdare și puțin talent. În momentul când lucrezi și nu ai satisfacție, de exemplu dacă nu ai vânzări, abandonezi și schimbi meseria, faci altceva. Deci e greu și la ceramică, nu e așa de ușor precum pare.
Aproape 5000 de piese din ceramică, adunate într-un singur loc
Un astfel de patrimoniu uriaș recunoscut la nivel mondial avea nevoie de un spațiu chiar la el acasă, unde lucrările artizanilor să poată fi expuse. La marginea pădurii, la capătul străzii Olari din satul cu același nume, un centru cultural reunește mii de obiecte de ceramică de Horezu. Autenticitatea este linia care unește armonios acest tezaur local.
„Ceea ce vedeți dumneavoastră sunt piese care au fost jurizate de etnografi, etnologi ai țărișoarei noastre, adică ai României, în cadrul Târgului de ceramică populară românească Cocoșul de Hurezi. Ne bucurăm pentru că vedeți, din 1974 și până acum, s-au strâns aproximativ 4.800 de piese de ceramică. Cred că este unicat în România această galerie de artă, ceramică contemporană, cum ne place nouă să-i spunem, și odată cu construcția acestui centru am reușit să punem în valoare toți artizanii din Horezu. Fiecare piesă și fiecare familie are blazonul ei, adică pe lângă faptul că meșterii pe care îi reprezintă astăzi aici și în această galerie au personalitate, fiecare are personalitatea sa. Să știți că nu sunt, cum să vă spun, prea iubitori între ei, parcă sunt într-o competiție tot timpul și asta creează aceste piese care până la urma urmei sunt unice, cu o simbolistică specifică centrului ceramic de Horezu”, ne-a spus Constantin Iovan, șef Direcție Cultură Horezu.
Oamenii și meșteșugul lor, locurile și poveștile pe care le-am descoperit în călătoria noastră ne-au ajutat să înțelegem mai bine ce înseamnă să păstrezi peste secole rânduiala trecutului. Așa cum roata olarului se învârte și duce mai departe tradiția ceramicii de Horezu, la fel și zidurile unei mănăstiri rescriu istoria ctitorului martir. În acest colț de lume, recunoscut și apreciat și dincolo de granițele României, moștenirea trecutului este aceea care bate, zilnic, în inimile oamenilor.
ECHIPA:
Editor coordonator: Amalia Dascălu
Jurnalistă Euronews: Alida Mocanu
Imagine: Elena Cosma
Montaj: Cosmin Buță
