Pe regizorul Radu Afrim îl cunoaștem pentru spectacolele sale apreciate, aplaudate, premiate, jucate, de fiecare dată, cu casa închisă. Toți cei care îl admiră știu cât de greu este să prinzi un bilet, cum se spune, la teatru, atunci când pe afiș regizorul care semnează este Afrim. Pentru studenții la actorie și regie, o întâlnire cu un astfel de regizor este rară. Mai ales dacă regizorul vine la dialog cu sinceritate, cu deschidere, cu umor, cu sfaturi care să ajute, la modul real, în viitoarea carieră a celor tineri.
O astfel de întâlnire a avut loc în cadrul FNT (Festivalul Național de Teatru) de anul acesta, unde Radu Afrim a fost și artist-asociat al festivalului, de altfel, o premieră.
Radu Afrim: „E foarte mișto când simțim în sală amestecul ăsta de vârste”
Dialogul cu studenții de la Teatrul Național, din cadrul secțiunii FNT Educațional, curatoriat de Mihaela Michailov, a avut, din plin, multă emoție. Și de o parte și de alta. Din partea studenților, pentru că era vizibilă bucuria lor de a interacționa cu regizorul. Și din partea regizorului, pentru că nu este ușor să povestești despre tine, în afara scenei, să nu mai fii regizorul, ci omul simplu care își povestește parcursul: cu vulnerabilități, cu momente de eșec, cu secunde, foarte multe, de renunțare.
Radu Afrim: „E foarte important feedback-ul vostru ca spectatori, al celor de vârsta voastră. Întotdeauna ne energizează pe noi, pe artiști, prezența voastră în sală, pe rețele, oriunde ar fi. Sigur, noi nu suntem staruri de muzică și așa mai departe, să fim idolii voștri. Dar e foarte, foarte mișto când simțim în sală amestecul ăsta de vârste – de la adolescenți până la adulți. Există, din fericire, în România, încă tineri care vin la teatru; în Occident, tinerii au început să se piardă, să dispară cumva din sălile de teatru. În România, încă ne străduim să vorbim pe limba tuturor. Asta nu înseamnă că lăsăm garda jos și facem lucruri mai ușurele, „să înțeleagă și copiii”. Ar fi o jignire a inteligenței voastre”.
Au fost două ore și jumătate în care am înțeles că Afrim este nu doar un regizor foarte bun, ci și un om, un om viu (cum spune chiar el vorbind despre personaje), de la care ai multe de învățat. Parcursul său profesional, povestit studenților, ne învață cum să treci peste critici, peste neîncrederea celorlalți în ceea ce faci, cum să ai încredere în viziunea ta îndrăzneață, în cum crezi tu că poți aduce o schimbare, fie că se întîmplă pe scena unui teatru sau în societate, pur și simplu. A fost o lecție bună despre puterea teatrului, dar și a nerenunțării.
Unii studenți, cei care își doresc o carieră regizorală în lumea teatrului, au vrut să afle unde găsește inspirația regizorul Radu Afrim, dar mai ales, cum își alege textele, la ce anume să fii atent atunci când faci o alegere.
Radu Afrim: „Să nu alegi ceva ce nu te caracterizează pe tine, persoana ta, sufletul tău. Dacă măcar un personaj din acea carte – eu le spun „personaj”, dar să înțelegeți, da, eu de fapt le zic „oameni” – acest cuvânt „personaj” e foarte greșit, pentru că e literar. În schimb, oamenii sunt vii: carne, oase, suflet. Personajul nu e viu, e scris. Și atunci, măcar unul din oamenii din piesa aia să fie din universul tău, să empatizezi cu el, să vrei să-l salvezi, să vrei să fii cu el. Dacă nu e niciunul, dacă e o lume străină, făcută doar de dragul de a face tu ceva, ca să ai CV – un CV pe care nimeni nu ți-l cere, să știi – nu e bine, că n-o să-ți iasă. Dacă întregul story te inspiră, dacă ai văzut un film bun și ți-a plăcut, caută scenariul și refă-l în stilul tău”.
Pentru cei tineri, aflați în sală, important este și cum reușești să să folosești frica de vulnerabilitate în meseria de actor. Cum poate fi transformat în ceva productiv., în avantajul tânărului debutant pe scenă, frica de eșec.
Radu Afrim: „Să spun un exemplu. Când am făcut repetițiile pentru Lume mai bună aici, la Național – era premiera la ora 7:00 – atmosfera de lucru era îngrozitoare, pentru că noi nu terminaserăm nimic. Eu n-am văzut un „șnur” (știți ce înseamnă, o repetiție generală), n-am văzut nimic. Spectacolul era plin de video, plin de lumini, plin de sunete… Știi cum era Marius Manole? Nici nu vreau să zic. Și toată lumea era obosită, stresată. A picat video, a picat lumina, a picat tot în timpul spectacolului. Eu m-am dus, m-am plimbat prin Centrul Vechi, mi-am luat o bere… și nici nu m-am uitat la spectacol, jur, nu m-am uitat. După aia am văzut reacțiile spectatorilor – „Felicitări, a fost wow!” Zic: bine că a fost „wow”, dacă a fost „wow”…
Deci, din frustrările și acumulările alea – pentru că era premiera la 7 și la 6:30 noi încă repetam, n-am mai făcut aplauze, nimic – toți actorii erau foarte încordați. S-ar putea să fie și panică. Panica este extraordinar de utilă, dar doar în situații de genul ăsta, urmată de o relaxare bună. Altfel, înnebunești. Deci, înțelegi ce vreau să spun. De foarte multe ori actorii încearcă – și eu le zic asta – pentru că trebuie să mai joace spectacolul ăla încă un an, doi, zece, șaptesprezece ani, să caute puțin, cât e normal, resorturile acelor frustrări, ale panicii, și să le reactiveze. Nu știu ce tehnici mai au ei de a le regăsi de fiecare dată. De aceea meseria asta de actor e foarte epuizantă psihic. Nu e ușoară, dacă o faci la un anumit nivel”.
Radu Afrim: „Dau șanse tinerilor pentru că eu n-am primit acest sprijin”
Radu Afrim: „Noi, artiștii, ne place să credem că am păstrat intact ceva din inocența, energia și sinceritatea vârstei voastre. E greu să fii adult într-o lume de adulți, într-o lume a concurenței, și să rămâi în continuare un visător. Pentru că voi sunteți la vârsta la care se visează foarte mult, indiferent cât de mult ați nega asta.
Cum am trecut peste controversele de la începutul carierei și cum trec peste acum? Criticii de teatru din România, pe vremea aia, erau ca Inchiziția. Erau foarte duri cu debutanții. Mie mi s-a spus – nu dau nume, nu e frumos – că „Radu Afrim trebuie exmatriculat din teatrul românesc” după un spectacol. Eram tânăr, nu știam cu ce se mănâncă. După cum v-am zis, voiam să schimb sistemul. Eram un pericol pentru conservatori, pentru oamenii care se temeau că nu o să știe face acest tip de teatru, pentru criticii care nu știau cum să-l comenteze. Dar am avut și o parte de oameni care au fost de partea schimbării, oameni care voiau să schimbe ceva în teatru. E foarte bine să nu știi ce se spune rău despre tine. Altfel, îți dă insomnii, îți faci discursuri de ură peste noapte, „las’ că zic eu, las’ că scriu eu”. Și am început să ignor.
Acest tip de ignorare îi dezarmează și pe ceilalți, ca-n orice treabă – deși riști și să se înmulțească atacurile. Dar n-am schimbat nimic din stilul meu. Crede-mă, dacă am ajuns la o anumită subtilitate a vârstei, e pentru că ea vine biologic. Un artist trebuie să lupte foarte mult ca să-și păstreze libertatea.
Controversele au dispărut, dar și acum mai există. Să nu-ți imaginezi că ăla care scrie numai de bine despre mine chiar și adoră tot ce fac.
Întotdeauna există și o presiune a publicului. Acum e un moment în care, îmi pare rău să mă laud, sunt foarte iubit de spectatori. Umplu sălile, biletele se vând repede, nu doar în București, ci și în alte locuri.
Am ajuns să am încredere în mine – și crede-mă, la început nu aveam. Eram ca un copil în fața unei mări necunoscute, mi-era teamă să intru în ea. Cu vârsta te întărești, ți se tăbăcește pielea, devii mai insensibil. După cum am zis, am și plâns, am și vrut să renunț. Dar au fost mereu doi-trei oameni care m-au sprijinit, cinci-șase care m-au susținut. Altfel, singur într-o lume ostilă e foarte greu. Singur de tot e foarte greu, mai ales în lumea teatrală, care e atât de sofisticată – mulți oameni au relații în spate și tot felul de legături. Dar nu toți.
Și știi ce fac acum? Dau șanse multor tineri actori, necunoscuți – actori, cântăreți, dansatori, scenografi, dramaturgi – și le ofer roluri importante sau colaborări. Eu n-am primit acest sprijin, nu am avut acest noroc”.
