Poeții romantici scriau în secolul al XIX-lea despre „Le mal du siècle”, o stare de nefericire, de melancolie a oamenilor. Cum s-ar traduce în vremurile noastre o astfel de emoție? Probabil ar fi numită „fragilitatea omului contemporan”. Acest sentiment este adesea întâlnit pe scenă. Pentru că există regizori care știu să îmbrace în haina fragilității un spectacol de teatru. Un astfel de regizor este Radu Afrim, pe care l-am întâlnit la Sibiu, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, a 32-a ediție.
Alida Mocanu: Bine te-am găsit, Radu Afrim! Aș vrea să plecăm de la această fragilitate pe care adesea societatea o transformă în poezie sau într-un spectacol de teatru, iar tu faci lucrul acesta foarte bine de foarte mulți ani.
Radu Afrim: Avem oportunități destule pentru astfel de teme. Pentru că gândește-te puțin! În ultima perioadă, începând de la pandemie, care a fost tot un nu „ Fin de siècle”, dar „fin du monde” într-un fel, pentru unii a fost chiar sfârșitul lumii, când lumea a început să-și pună altfel problemele, despre sensul vieții, despre rostul alergăturii noastre cotidiene și așa mai departe. Pentru că să nu uităm cum lumea risca să se schimbe într-un mod frumos după această pandemie. Dar ne-am întors, da, la ale noastre, pentru că asta este viața. După aceea a venit pe plan mondial, nu după aceea, pentru că, mă rog, conflicte sunt întotdeauna, dar s-au apropiat foarte mult de noi, cu războiul din Ucraina, cu alegerile noastre care ne-au speriat. Ultimul meu spectacol despre asta este: șase luni de coșmar, să zic, de la turul unu până la turul doi. Deci toate astea sunt un fel de…n-are cum să fie Spleen (sentiment din poemele lui Charles Baudelaire – n.red.), pentru că oamenilor atunci li se părea că nu mai au ce face, ce spune și atunci se plimbau debusolați pe străzile Parisului. Nu este același lucru la noi. Noi am fost foarte activi, artiștii, dar subiecte foarte vesele n-am prea avut, deși umor negru noi, românii, avem. Și eu îl am. Și spectacolele mele, chiar și cele tragice au resurse de umor, pentru că altfel n-aș putea să țin 4 ore spectatori într-o sală de teatru, la spectacolele mele cam lungi. Și atunci cred că asta pot să fac, să găsesc o balanță între realitatea pe care unii artiști o percep foarte ca fiind a lor și foarte adâncă. Nu pot să zic că ai insomnii chiar în fiecare noapte din cauza acestei realități, dar datoria artistului este să vorbească despre lume, dacă se poate pe limba lui, dacă se poate cu o zonă de fabulație și cu imaginație. Și cu ce spuneai, cu poezie, dar neuitând de politică.
Sursa foto: Sebastian Marcovici
Alida Mocanu: Mă gândesc la fragilitatea aceasta și la felul în care ea atrage public, pentru că spuneam la început la spectacolele tale într-adevăr, vin foarte mulți și tineri, dar din toate generațiile, practic se joacă de foarte multe ori cu casa închisă. Oamenii caută să privească această fragilitate de pe scenă, care de fapt le este proprie și lor.
Radu Afrim: Categoric! Oamenii caută poate prea mult soluții pentru fragilate. Totuși, teatrul nu este întotdeauna o terapie, dar pe mine personal nu m-au prea interesat puterea, forța, niciodată. De aceea nici nu fac Shakespeare prea mult, cu regi, deși și regii lui Shakespeare se clatină întotdeauna, devin foarte fragili și morbizi până la urmă. Dar pe mine, de copil, m-au atras oamenii fragilizați cumva, uneori mă uitam pe stradă la ei, la oamenii care nu erau ca toți ceilalți, într-un oraș mic în care eu am crescut și care mi se păreau…nu aveam noțiunea fragilității. Eu, copil fiind, nu te gândești aoleu, sunt un copil, sunt fragil. Nu te gândești la asta. Cu timpul ți se pare că acești oameni de sticlă, de cristal, deși sunt transparenți, sunt sticle transparente, ascund un univers incomparabil mai bogat decât un om care toată viața lui caută puterea, un om care are, care agonisește. Mie ăștia nu prea îmi plac, dar nici nu-i pedepsesc în spectacolele mele, adică nu sunt personaje negative. Nu m-au interest și cred că spectatorii, cei care vin foarte mult la teatru, sunt niște oameni fragili, pentru că vor să se refugieze în alte universuri sau vor să vadă lumea lor printr-un ochi mai sensibil decât ei, așa ar putea să-și imagineze. Am căutat și eu multe răspunsuri la de ce se vând spectacole despre moarte, despre doliu, despre suferință, în 10 minute. Adică cum trebuie să fii, să dorești și altceva decât o comedie spumoasă, așa cum se spune.
Sursa foto: Adi Bulboacă
Alida Mocanu: Citisem undeva despre comedie că, de fapt, ar activa în public mai degrabă serotonina. Adică este un, să spunem, medicament fizic. Ori tragedia vindecă sufletul mai degrabă și mintea privitorului. Și aici mă leg de temele tale, pentru că tu sondezi foarte mult. Știu că este un cuvânt pompos, „a sonda” sufletul unui om, însă folosești foarte mult din propria ta viață, din propria melancolie, din propriile trăiri, din propriile întoarceri în timp. Cum privești tu povestea asta a ta, pe care o construiești pe scenă?
Radu Afrim: Da, poate să fie și un păcat, dar nu, eu nu pot să renunț la trecut. Adică pentru mine, trecutul este o sursă continuă de inspirație. Este, nu vreau să spun că este totul, dar nostalgia este adesea privită așa: ”Hai, lăsați-mă-n pace!”. Mai ales că noi, care am trăit în comunism, de multe ori se confundă că aș avea nostalgia comunismului, ceea ce nu este deloc adevărat. Adică am făcut spectacolul „Pasărea retro se lovește de bloc”, despre blocul în care am copilărit eu, un bloc făcut la inundațiile din ’70, pentru sinistrați. Și acolo era începutul anilor ’70, niște ani respirabili în România, nu atât de nasoi ca anii ’80, în care nu se mai putea respira. Și cineva a văzut spectacolul și a zis că e un spectacol în care săun că se putea trăi și atunci. Da, se putea trăi și atunci, dare u eram un copil și totul era prin ochii copilului. Iar primul interes al copilului nu era politica, ci să se joace în fața blocului cu ceilalți copii.
Da, trecutul meu este amestecat cu foarte multă fabulație și imaginație, pentru că nici nu mai știu dacă aș putea reconstitui ceva hiperrealist, știi?
Dar nu numai asta, pentru că pe mine mă inspiră foarte mult, de exemplu, tinerii actori cu care lucrez și ei n-au cum să facă parte dintr-un trecut al meu. Și mă inspiră chiar trecutul lor. Și mai ales că de o vreme încoace scriu, scriu scenarii, scriu piese întregi și atunci vreau să știu pe cine am în față, pentru cine scriu, cum scriu. Deci nu sunt atât de egoist încât să scriu doar despre ce am fost eu, despre ce sunt eu. Bine, eu mă detest, eu nu mă iubesc deloc, eu nu mă iubesc, și știu că nu e bine ce spun.
Dar încerc probabil tot timpul să dau afară din mine lucrurile care nu-mi plac și așa mai departe, în spectacole, dar nu ca să-i sperii pe oameni. Deci, din punctul meu de vedere, nu sunt eu foarte mult așa cum se crede, în spectacolele mele. Chiar și atunci când vorbesc despre mine, eu scriu și nu știu unde o să ajung cu monologul până la final, pentru că am în față imaginea unei actrițe de la Teatrul Național din Târgu Mureș, secția maghiară sau de la Constanța sau de la Craiova.
Am în față o actriță, un actor pentru care scriu și știu că am vocea ei, vocea lui în ureche și pentru el scriu, fără a fi despre el, pentru că nu-mi place neapărat teatrul foarte personal.
Și când e vorba de Cehov, am rescris pentru Raluca Aprodu, la Teatrul Național, multe monologuri care n-au nicio legătură, teoretic, cu Cehov, dar totuși au o mare legătură. Și nu e doar despre mine, dar nici nu prefer să mă dau la o parte. Cum unii o fac și etic o fac.
Alida Mocanu: Teatrul înseamnă intimitate. Filmul rupe această intimitate, pentru că există ecranul între public și actor. Un teatru precum acela micuț din Paris, La Huchette, care este minuscule, acolo în mod automat intimitatea între public și actorii de pe scenă se creează. Tu, în spații mari, creezi o intimitate, de fiecare dată una diferită, am simțit-o eu ca spectator. Distanța înseamnă ceva pentru tine, e exemplu apropierea în cazul „Seaside Stories”, unde realmente ești foarte aproape de plajă. Ce înseamnă, ce mesaj transmit de fapt, toate aceste dimensiuni în timpul spectacolului?
„Ceea ce altădată era catharsis se poate crea nu printr-un cataclism universal la început de spectacol, ci printr-un monolog sincer al unui actor”
Radu Afrim: E o întrebare, spun sincer, foarte grea. Sunt jocurile noastre, sunt încercările noastre, care pot fi eșecurile noastre uneori, pentru că suntem oameni și noi. Dar acum îți spun sincer, când, de exemplu, am spectacol în sala mare a Teatrului Național din București, o sală uriașă, și am un singur actor, Marius Manole și o sală goală, o scenă goală, o scenă goală, așa cum începe spectacolul „Repetiție pentru o lume mai bună”,
Sursa foto: Florin Ghioca
Nu m-am temut nicio clipă că acel omuleț nu va umple spațiul, nu va crea o intimitate, șoptind un monolog. Avem și tehnica astăzi, care ne ajută foarte mult. Nu mai este teatrul la rampă, teatru declamat și așa mai departe. O șoaptă îți poate face pielea de găină și mai ales dacă textul este emoțional și așa mai departe. Nu e foarte greu, astea sunt de fapt și niște trucuri, nu e foarte greu să creezi o intimitate de la început, pentru că astăzi ceea ce altădată era catharsis se poate crea nu printr-un cataclism universal, la început de spectacol, ci printr-un monolog sincer al unui actor. Am dat acest exemplu, dar de multe ori în ultimii ani încep spectacolul cu un actor. Altădată, începeam doar cu imagine și așa mai departe. Deci acest tsunami universal, care altădată era un catharsis, azi poate fi înlocuit cu trei cuvinte sincere, directe, pe limba celor din sală. Și după aia, da, am intrat în universul afrimian cum se numește, foarte ușor și am stat acolo 4 ore dacă am știut la ce să mă aștept. Pentru că nu te duci la concert la Madonna, dacă nu-ți place Madonna, deși multă lume încearcă să descopere încă această lume a noastră.
Alida Mocanu: Încerci să regizezi și să creezi scenele pornind de la muzică? Există o muzică în mintea ta pe care construiești un spectacol? Pentru că are sens, în cazul spectacolelor tale…
Radu Afrim: Eu sunt foarte muzical. Cât timp eram copil cântam la chitară când erau anii în care toată lumea cânta la chitară, anii folk. Eu tot timpul caut sunete, artiști necunoscuți. Dacă mă întreabă cineva al cui fan sunt, nu pot să zic, pentru că nici nu mai știu cum se cheamă artistul, pentru că există atâta muzică! Se face încă muzică bună deși nostalgicii zic că nu se mai face. Eu chiar creez scene de la sunete pornind. Dacă eu am trei sunete care mă inspiră, pot să garantez o scenă bună de teatru, de teatru adevărat. Și de multe ori scriu monologurile astfel. Uneori e greu, pentru că tu nu poți să ai întotdeauna un compozitor care compune muzica în timp real cu spectacolul, iar tu deja ai nevoie de muzică dinainte. Înțelegi ce vreau să spun? Au fost vremuri în care lucram cu compozitori, dar atât de bine ne potriveam cumva la gânduri. Da, eram foarte dictator, eram foarte control freak, spuneam aș vrea genul ăla de sintetizator, genul ăla de orgă, că numai aia mă inspiră. Nici asta nu este foarte bine pentru acel compozitor care este un artist liber, dar uneori nu e vorba de muzică, e vorba de sunete, de zgomote care mă inspiră. Pentru că eu ascult foarte multă muzică de RMN, adică cum să spun, genul ăla de muzică ambientală pe care ți-o pune la RMN, când stai 40 de minute și asculți ciocănele.
„Eu chiar creez scene de la sunete pornind. Dacă am trei sunete care mă inspiră, pot să garantez o scenă bună de teatru, de teatru adevărat.”
Alida Mocanu: Pentru că suntem la Sibiu unde se joacă și spectacolul IERBAR, adaptare după un volum scris de Simona Popescu, o poetă extraordinară. Știu că înseamnă foarte mult pentru tine poezia, știu că îți place Charles Baudelaire și vreau să-mi spui cât de mult înseamnă poezia pentru tine, ce simbolizează ea pentru un regizor care montează în vremurile noastre, în mod evident, lipsite de poezie.
Radu Afrim: Poezia urâtului există din plin, nu? Dar știi cum e…am și o vârstă. Deci acum 20 de ani, acum 15 ani, dacă vorbeam, nu ți-aș fi vorbit atât de mult despre poezie. Eu am făcut filologia și atunci eram un suflet mai poetic, sensibil. Chiar și eu scriam poezie atunci. Acum le numesc monologuri, dar e același lucru. Și crede-mă, n-am vrut să salvez omenirea de goliciunea de poezie. Dar mi-am dat seama că este un moment bun de a umple acel gol. Și cred că știu să vând poezia ca să fie ingurgitabilă, ca să fie bine prizată de spectatori. Nu sunt tone de poezie să spun abstractă, totuși, sunt lucruri care vorbesc despre omul de astăzi, pe limba omului de astăzi, un pic mai altfel, dar nu neapărat voalat, ca pe vremea șopârlițelor ceaușiste.
Sursa foto: Sebastian Marcovici
Nu, e tot direct, dar e poetic. Așa este și în cazul „Ierbarului” Simonei Popescu, care sunt poezii, poezii! Poezii cu rimă, frumoase, splendide, vegetale, dar am amestecat poezia cu un umor foarte sănătos, foarte pământesc. Adică ai o scenă de monolog filozofic, poezie de Simona Popescu cu umorul meu. Și atunci cred că stau lucrurile în picioare. Nu avea un fir narativ acea carte. Ori la teatru, totuși, eu sunt pentru poveste, în continuare vreau o poveste cu cap, coadă și miez. Și atunci cred că am găsit formula în acel decor, cu sera aia cu vegetație luxuriantă, cu cele trei vârste, fiecare alege ce vrea. Am un cuplu de adolescenți, un cuplu middle age și un cuplu de oameni maturi. Deci cam asta este: povestea vârstelor, într-o seră a timpului. Asta e cu Simona Popescu și cu poezia, dar eu mi-am asumat acest risc, acest risc, să țin oamenii 3 ore, 4 ore, 2 ore în sală, cu ceva care are și destul de multă poezie. Dar omul când aude de poezie nu trebuie să se gândească neapărat la ceea ce știa de la școală că înseamnă poezia. Nu! Deși s-ar putea să găsească acolo puțin de Arghezi, puțin de Blaga, puțin Bacovia. Dar repet, să vină să vadă și o să vadă că poezia e foarte ok, e foarte bună, chiar dacă puțină lume mai stă acasă la veioză și citește poezie. Când s-o faci? Sau pe telefon, deși s-ar putea să greșim și să mai existe și adolescenți care stau pe telefon în parc și din greșeală mai dau și peste o poezie bună.
Alida Mocanu: Aș vrea să te întreb, pentru că suntem la Sibiu și tu ești prezent la Fsetivalul de Teatru și cu „Trilogia Memoriei”, și cu „Ierbar”, dar știu cumva, am auzit că vei pregăti un spectacol nou pentru teatrul din Sibiu.
Radu Afrim: Păi nu prea pot să spun multe, pentru că acum alegem tema, acum alegem împreună, o să avem o întâlnire. Ei au aici și actori mulți, tineri, pe care eu nu-i știu în acest moment prea bine și trebuie să-i văd. Deci o fac în funcție de trupă. Aleg textele în funcție de tipul de energie pe care-l întâlnesc într-un teatru. Mă bucur să mă reîntâlnesc cu Sibiu după atâția ani, pentru că am făcut aici trei spectacole. Nu știu exact în acest moment exact ce va fi, dar da, va fi.
Sursa foto: Albert Dobrin
Alida Mocanu: Uite, la final am să te rog, pentru că vorbeam despre vremurile astea care sunt cum sunt, ca în toată istoria omenirii, de altfel. Cum mai definești tu arta dramatică? Ce mai înseamnă în lume teatrul pentru cei mulți, nu neapărat doar pentru fanii teatrului?
Radu Afrim: Înseamnă niște voci puternice care vorbesc despre situația asta a noastră, pe care o trăim, în limbaj personal. Ești un artist bun atunci când găsești interiorul tău potrivit exteriorului, când știi cui te adresezi. Niciun artist, niciodată, deși mulți au zis că vor să scrie ce vor ei pentru ei, niciunul n-a ignorat consumatorul. Până la urmă, este o artă zbuciumată și așa și trebuie să fie. Este o artă care poate să fie și violentă, dar și poetică cum spuneam mai înainte. S-au schimbat paradigmele. Când spui teatru, nu mai spui chiar teatru. Deci, când spui teatru astăzi, deși unii regretă, unii s-ar putea să regretăm chiar și dintre noi. Eu nu regret. Nu mai e ce era acum 15 ani, ce era acum 10 ani, ce era acum 5 ani. Lucrurile se schimbă exact ca în viață, cu un alt ritm. Și nu neapărat pentru că trebuie să ținem pasul cu o tehnologie, ci pentru că pur și simplu se schimbă lucrurile foarte repede. Nu din cauza inteligenței artificiale, nu din cauza TikTok-ului, ci pentru că lucrurile așa trebuie să fie. Altădată, regizorii își făceau programul cincinal, dar eu știu ce fac peste 5 ani? Nu! Peste două luni s-ar putea ceea ce mi-am propus să nu mai fie de actualitate. Și nu pentru că am vrea să fim un jurnal de știri. Nu! Ci pentru că asta e lumea, se schimbă foarte repede și noi trebuie să ținem pasul, dacă vrem să fim niște artiști vii. Și aici vorbesc de toată toată echipa. Când faci un spectacol de teatru, trebuie să-i convingi pe acei 15 actori că trebuie să vorbim despre acest lucru și să o facem bine pentru spectatori. Deci, în primul rând, sarcina unui regizor astăzi este să convingă o trupă de actori, care s-ar putea să fie unii în alt timp, alții cu alte perspective, unii să-și dorească în continuare să joace Othello și n-au prins acest rol și tu îi spui „Hai să lăsăm Othello pentru alte vremuri!”, că acum trebuie să vorbim despre acest lucru. Și mai trebuie să convingi și directorii de teatre, în primul rând. Eu sunt un avantajat în acești ani că pot să vorbesc despre ce vreau eu, că lumea s-a convins că s-ar putea să o fac bine, dar s-ar putea să greșesc.
Repet, s-ar putea să greșesc și atunci îmi dau eu seama. Teatrul este foarte divers. Când am început eu teatrul nu era divers. Teatrul era într-un fel și așa trebuia făcut. Eu cumva nu l-am făcut așa și probabil de aia mi-a făcut culoarul meu. Dar astăzi este …îmi pare rău, cu toată opoziția care încă mai există, este un teatru foarte actual, foarte al zilei, un teatru al zilelor noastre.
