Este o problemă cu ziua de 1 aprilie și cu muzica, nicio altă dată din calendar nu a produs atâtea evenimente care, relatate la o bere, sună a bancuri proaste. John Lennon și Yoko Ono au anunțat că fac operații de schimbare de sex. Ed Sheeran s-a certat cu vecinii pentru un iaz. Marvin Gaye a fost împușcat de propriul tată cu arma pe care i-o dăruise chiar el. Niciunul dintre acestea nu sună real, dar toate-s reale.
Asta e problema și frumusețea istoriografiei pop. E o disciplină în care poți spune, cu perfectă seriozitate, că destinul muzicii occidentale s-a schimbat pentru că John Lennon a cumpărat o carte de Timothy Leary, s-a oprit la prima propoziție și cinci zile mai târziu a înregistrat „Tomorrow Never Knows".
Hamburg, șapte ore pe noapte, și frizura care a cucerit lumea
Să o luăm cibernetic, așezat, logic. Pe 1 aprilie 1961, The Beatles au început o rezidență de trei luni la clubul Top Ten din Hamburg. Nouăzeci și două de nopți consecutive. Șapte ore pe noapte în timpul săptămânii, opt în weekend, pauză de cincisprezece minute la fiecare oră.
Dacă ai fi prezis atunci că acești băieți epuizați, cântând cover-uri pentru marinari beți pe Reeperbahn, vor ajunge să fie catalogați drept cea mai importantă trupă din istoria muzicii pop, cineva te-ar fi rugat frumos să dormi un pic.
Istoria oficială reține Hamburg ca o perioadă de ucenicie. Istoriografia pop reține altceva, anume că John Lennon a descris această perioadă ca pe singura din viața sa în care a cântat cu adevărat muzică, fără să se gândească la imagine sau la succes. Șapte ore pe noapte te curăță de orice pretenție pentru că nu mai poți fi cool după ora trei dimineața, a cincea seară consecutivă.
Tot în Hamburg, fotografa Astrid Kirchherr l-a tuns pe Stuart Sutcliffe în stilul care va deveni frizura Beatles, adoptată ulterior de toți. Stuart Sutcliffe, bass-istul care a renunțat la trupă pentru pictură și pentru Astrid și care a murit la 22 de ani, a dat lumii imaginea vizuală cea mai recunoscută din istoria rock-ului. Nu a înregistrat niciunul dintre albumele mari. A plecat înainte. Și totuși.
Bowie la început, când nimeni nu se uita
Pe aceeași dată din 1966, Pye Records lansa primul single solo al lui David Bowie: „Do Anything You Say". Anterior fusese David Jones And The Lower Third. Acum era David Bowie And The Buzz. Discul a eșuat complet în topuri.
Istoria oficială trece rapid peste această perioadă. Istoriografia pop se oprește și o privește cu atenție.
De ce? Pentru că e buimăcitor că același om care în 1977 lansa „Low" și reconfigura muzica electronică europeană, lansase în 1966 un single care nu a interesat pe nimeni. 11 ani între primul eșec și primul moment în care critica muzicală a trebuit să inventeze un nou vocabular pentru a-l descrie. 11 ani de schimbări de identitate, de personaje construite și abandonate, de albume bune cumpărate de prea puțini oameni.
Dacă ar fi renunțat după 1966, nimeni nu ar fi știut că a renunțat.
O singură încercare și un hit în SUA
Tot pe 1 aprilie 1966, The Troggs au înregistrat „Wild Thing" la studioul Regent Sound din Londra. Dintr-o singură încercare completă. O singură înregistrare. Numărul 1 în SUA, numărul 2 în Marea Britanie.
Istoriografia pop iubește povestea asta pentru că demolează mitul muncii infinite ca singură cale spre perfecțiune. Uneori prima încercare e cea mai bună pentru că nu ai avut timp să te gândești prea mult. Hendrix a transformat-o în ceva complet diferit la Monterey Pop Festival. Două versiuni ale aceleiași piese, ambele perfecte, ambele irezistibile, nicio legătură între ele în afara acordurilor.
Cartea, fraza, piesa
Pe 1 aprilie 1966, John Lennon a cumpărat „The Psychedelic Experience" de Timothy Leary. S-a oprit la prima propoziție din introducere: „Când ai îndoieli, relaxează-te, oprește-ți mintea, plutește în aval”. Cinci zile mai târziu, acele cuvinte au devenit primele versuri ale piesei „Tomorrow Never Knows".
Istoria academică ar nota că The Beatles erau influențați de cultura psihedelic-filosofică a anilor '60. Istoriografia pop notează că Lennon a cumpărat o carte, s-a oprit la prima pagină și a schimbat direcția muzicii moderne.
„Tomorrow Never Knows" sună în 2026 ca ceva înregistrat ieri. Loop-uri de bandă inversate, Ringo cântând un singur ritm hipnotic, vocea lui Lennon procesată de zici că-i un vraci tibetan. „Revolver” nu a mai arătat cum suna muzica pop înainte. A arătat doar cum va suna după.
Phil Spector și 50 de muzicieni
Pe 1 aprilie 1970, cincizeci de muzicieni au înregistrat partiturile orchestrale pentru „The Long And Winding Road" și „Across The Universe". Sesiunile erau produse de Phil Spector. Costul: 1.126 de lire și 5 șilingi.
Paul McCartney nu a fost întrebat, a aflat mai târziu și a fost atât de furios că a cerut retragerea albumului înainte de lansare. Cererea i-a fost ignorată. Decenii mai târziu, a re-lansat versiunea fără orchestră sub titlul „Let It Be... Naked” (btw, sunt copleșitoare amândouă, ăsta este și motivul pentru care ți le las mai jos).
Istoria oficială spune că Phil Spector a produs albumul „Let It Be". Istoriografia pop spune că Phil Spector a înregistrat o orchestră și a numit asta producție. McCartney a avut dreptate. Dar „The Long And Winding Road" a ajuns oricum pe locul 1 în SUA, dovadă că publicul american la 1970 aprecia mătasea orchestrală.
Tot pe 1 aprilie 1970, John Lennon și Yoko Ono au emis un comunicat de presă anunțând că vor face amândoi operații de schimbare de sex. Era 1 aprilie. Presa britanică a ezitat exact cât era nevoie înainte să decidă că probabil nu e real. Probabil.
Marvin Gaye și tragedia lipsită de sens
Pe 1 aprilie 1984, Marvin Gaye a fost împușcat de tatăl său.
Ziua anterioară fusese ziua lui de naștere. Împlinise patruzeci și cinci de ani. Cearta a pornit de la niște documente de afaceri rătăcite. Gaye a intervenit în disputa dintre părinți. Tatăl lui, Marvin Gay Sr., l-a împușcat cu o armă pe care Marvin însuși i-o dăruise cu patru luni înainte. Medicii au descoperit ulterior că tatăl avea o tumoare cerebrală. A primit o sentință de șase ani cu eliberare condiționată.
Istoriografia pop se oprește adesea să romantizeze morțile muzicienilor. Club 27, excese, flăcări artistice care ard prea repede. Moartea lui Marvin Gaye nu se lasă romantizată. E doar tristă, banală în violența ei domestică, lipsită de orice sens.
Ce rămâne e muzica. „What's Going On" din 1971 este, în opinia multor critici, cel mai bun album american al secolului XX. „Sexual Healing" din 1982 a câștigat două premii Grammy, iar Marvin în mijlocul unei reveniri.
David Lee Roth pleacă, Alanis dansează provocator cu bărbați, Bob Dylan acceptă Nobelul
Pe 1 aprilie 1985, David Lee Roth a părăsit Van Halen după ce a lansat o versiune solo a piesei „California Girls" a trupei The Beach Boys. Motivul oficial invocat public a oscilat între viziuni creative incompatibile și faptul că Eddie Van Halen voia să facă piese de film. Motivul real, conform oricui a urmărit dinamica trupei, era că David Lee Roth era prea David Lee Roth pentru orice trupă pe termen lung.
Istoria oficială îl reține pe Sammy Hagar ca înlocuitor. Fanii Van Halen s-au împărțit în două tabere ireconciliabile care mai dezbat și azi care dintre cele două ere e superioară. Aceasta e istoriografia pop în forma sa cea mai pură: o ceartă nesfârșită despre preferințe prezentată ca dezbatere obiectivă.
Pe 1 aprilie 2007, Alanis Morissette a lansat o preluare ironică a piesei „My Humps" de la The Black Eyed Peas. A înregistrat melodia cu voce lentă și tristă, acompaniată doar de pian. Videoclipul de pe YouTube, în care dansa provocator cu un grup de bărbați, a adunat peste 15 milioane de vizualizări.
E un gest perfect pentru că acționează pe mai multe niveluri simultan: critică, e amuzant, și, dacă îl asculți izolat de context, sună surprinzător de emoționant. Alanis Morissette a demonstrat că orice piesă pusă pe pian în minor devine instantaneu despre ceva mai profund decât intenționase compozitorul original.
Pe 1 aprilie 2017, Bob Dylan a ridicat în cele din urmă medalia de aur și diploma Nobel pentru Literatură din 2016, în privat, fără ceremonie, fără public. Cu câteva luni înainte, la ceremonia oficială din decembrie 2016, nu se prezentase. Invocasse „angajamente anterioare". În locul lui venise Patti Smith, care cântase „A Hard Rain's A-Gonna Fall" în fața a 1.500 de oameni în ținută de gală la Stockholm Concert Hall. La două minute de la început, s-a oprise din cântat, uitase versurile, și a spus gingaș publicului: „Îmi pare rău. Sunt atât de emoționată."
Istoriografia pop iubește această poveste pentru că e perfect Dylan. Cel mai important premiu literar din lume, acordat pentru prima dată unui muzician și laureatul trimite pe altcineva, uită să sune înapoi săptămâni întregi, apoi ridică medalia în liniște, undeva între două concerte. De ce? Pentru că Dylan a funcționat întotdeauna după propriul calendar, indiferent dacă lumea aștepta sau nu. Patti Smith uitând versurile în fața familiei regale suedeze e, paradoxal, cel mai uman moment din istoria Nobel. Dylan acasă, probabil, nici nu se uita.
Santana, U2 și matematica succesului
Pe 1 aprilie 2000, Santana era pe locul 1 în Marea Britanie cu „Supernatural", două săptămâni la rând. Opt premii Grammy, inclusiv Albumul Anului. „Smooth" cu Rob Thomas a fost piesa anului, a deceniului, probabil a oricărei petreceri din 1999-2001.
Carlos Santana nu mai fusese relevant din punct de vedere comercial de aproape douăzeci de ani. Are o declarație celebră în care descrie că a auzit voci angelice care i-au spus ce album să facă. Indiferent de opinia ta despre voci angelice, rezultatul a fost o revenire de o amploare rar întâlnită în pop.
Pe 1 aprilie 2005, U2 concertau la Arrowhead Sports Arena din Anaheim. Kings of Leon în deschidere. Până la finalul turneului Vertigo: 131 de concerte, 4.619.021 de bilete vândute, 389 de milioane de dolari încasați.
Istoriografia pop nu știe exact ce să facă cu aceste cifre. Pe de o parte, sunt impresionante. Pe de altă parte, demonstrează că mărimea și semnificația sunt lucruri complet separate. „Achtung Baby" din 1991 e probabil albumul mai important. Turneul Vertigo a avut mai mulți spectatori. Ambele lucruri pot fi adevărate în același timp.
Iazul lui Ed Sheeran și demnitatea faunei sălbatice
Pe 1 aprilie 2019, iazul pentru fauna sălbatică al lui Ed Sheeran a primit avizul favorabil din partea inspectorilor, în ciuda plângerilor vecinilor care susțineau că e de fapt o piscină. O echipă a consiliului local din Suffolk Coastal a vizitat proprietatea și a constatat lipsa dovezilor contrare. Sheeran primise autorizația cu condiția că iazul să fie folosit pentru natură, fără înot sau activități recreative.
Este, posibil, cea mai britanică propoziție din istoria muzicii pop. Ed Sheeran, unul dintre cei mai vânduți artiști ai ultimului deceniu, se ceartă cu vecinii pentru un iaz. Consiliul local trimite inspectorii care constată că rațele sunt în regulă.
Istoriografia pop notează că această poveste a apărut pe 1 Aprilie și că nimeni nu a știut exact cât să o ia în serios. Ceea ce o face perfectă pentru ziua respectivă.
Concluzia de 1 Aprilie
O zi în care Lennon a cumpărat o carte și a scris una dintre cele mai experimentale piese ale anilor '60. O zi în care The Beatles cântau șapte ore pentru marinari în Hamburg fără să știe că vor schimba totul. O zi în care Marvin Gaye murea în modul cel mai lipsit de sens posibil. O zi în care Ed Sheeran a demonstrat că rațele lui sunt în regulă.
Istoria academică ar spune că unele dintre aceste evenimente contează mai mult decât altele. Istoriografia pop spune că toate fac parte din același tablou: muzica se naște din circumstanțe absurde, supraviețuiește prin înregistrări și ajunge să definească viețile oamenilor care nici măcar nu erau născuți când a fost creată.
Pe 1 Aprilie, mai mult ca oricând, granița dintre adevărat și inventat devine subțire. Tocmai de asta e ziua perfectă pentru istoriografia pop, disciplina care a știut dintotdeauna că miturile contează uneori mai mult decât faptele, că o singură propoziție dintr-o carte cumpărată la întâmplare poate schimba cursul muzicii moderne și că rațele lui Ed Sheeran merită toată atenția pe care o primesc.
Bună ziua. Și ascultați „Tomorrow Never Knows" la volum mare. E 1 Aprilie și aveți voie.
