La ora opt dimineața, într-o zi de luni, un concert rock pare o glumă inventată de cineva care urăște somnul. Totuși, m-am trezit acolo, cu o cafea în mână și cu senzația că îmi trădez propriile principii. Doar că lucrurile au luat o turnură ciudat de bună.
În primul rând, publicul era impecabil. Oameni care au reușit performanța să ajungă la timp, cu genți de laptop pe umăr, pentru că după asta urmează corporația. Păreau, într-un fel, mai relaxați decât la concertele de seară, unde se acumulează zile întregi de frustrări și beții prost gestionate.
Apoi, trupa. O formație care, seara, ar fi avut discursuri lungi despre libertate și artă. Luni, la opt dimineața, avea o singură dorință: să termine setul înainte de prima ședință. A ieșit foarte bine. Cu solo-uri, cu pauze pentru glume interne și horoscop, se trezise Robin că știe pe cineva din sală și a improvizat un horoscop de Săgetător. S-a râs, dar s-a râs bine, sănătos, de fapt nici nu știu dacă mi s-a întâmplat asta la vreun concert.
În fine, piese bine alese și cântate bine, ca și cum ar fi o repetiție cu public, iar publicul ar fi înțeles perfect rolul. Ori de câte ori ascult “Iguana făcătoare de minuni” sau “Kriminal” mă gândesc la subsolul din Centrul Vechi și la unul dintre cele mai haotice concerte văzute de mine. Iar “Soare cu dinți” a venit într-o variantă devastatoare, cu un fină inserție din “Albele furtuni” de la Timpuri Noi.
Ritualul matinal al unei trupe insomniace
Și aici intervine partea cu adevărat amuzantă. Robin and the Backstabbers nu fac asta pentru prima dată. De fapt, încep să dea impresia că au o plăcere sadică pentru ideea de a da jos din pat oamenii înainte ca orașul să apuce să ofteze prima dată-n zi. S-ar putea chiar să fie prima trupă din România care își face un obicei din concertele matinale, ceea ce nu e puțin lucru într-o țară în care totul întârzie.
În felul lor, băieții par să fi descoperit o formulă neașteptată. Cânți devreme, cânți cu mintea limpede. Iar publicul, oricât de nedormit, intră într-un soi de solidaritate cu trupa. Toți vin pentru că există ceva tentant în ideea că ziua începe cu versuri murmurate de Andrei Robin Proca, solistul.
Partea ciudată e că, pe măsură ce ziua înainte spre amiază și simțeai cum lumea începe să funcționeze normal, tu erai deja înaintea cu un pas. Ai bifat un concert înainte să se închidă prima ședință a zilei. Ai deja un moment memorabil înainte ca restul orașului să înceapă să funcționeze. Și, dacă ești atent, există și un mic sentiment de complicitate între cei prezenți, ca și cum ați fi împărțit un secret.
Când trupa care a compus unele dintre cele mai melancolice refrene ale ultimilor 15 ani îți cântă la o oră la care alții abia își freacă ochii, te trezești că toată poezia lor capătă alt ton. Mai puțin sfâșiat, mai direct. Măcar pentru o oră, au lăsat melancolia să doarmă. Și asta e partea cea mai reușită, că ai asistat la un concert sincer, dezbrăcat de tot ritualul care în mod normal înconjoară un concert de seară.
Și ziua continuă...
Când am ieșit, traficul prisese bine de tot contur. Știam că urmează o zi lungă, dar care nu mai avea șansa să fie banală. Ascultasem deja, live, câteva piese bune, într-un moment în care majoritatea încă își căuta cheile prin buzunare.
Nu știu dacă ideea asta o să prindă pe scară largă sau dacă rămâne doar un capriciu simpatic al unei trupe care și-a găsit un mod original de a se lupta cu începutul de săptămână. Dar dacă tot e luni, dacă tot e devreme și dacă tot ne trezim cu senzația că ritmul nu e mereu de partea noastră, atunci poate că un concert rock la opt dimineața e exact genul de deviație controlată de care aveam nevoie.
“E o mare onoare”
