Stau la 4 dimineața, cu o ceașcă de ceai care s-a răcit de mult, citind despre noi, românii. Văd dezvăluirile Recorder, Euronews și aud întrebarea pe care v-o puneți, ca și cum ar fi o dilemă existențială de weekend: „ieșim sau nu în stradă?”
Marea ipocrizie
Problema nu e dacă ieșiți. Problema este întrebarea în sine: de ce să ieșim dacă la conducere se află exact oamenii pe care i-am ales?
E o întrebare care ne zgârie. Nu e o chestiune de conspirație sau de vot furat. E o chestiune de alegere. Iar dacă rezultatul alegerilor noastre, oricât de cinic, util sau de compromis ar fi fost, ne nemulțumește acum, atunci, prieteni, ne-am revoltat împotriva noastră.
Noi nu vrem să fim activiști. Noi vrem ca instituțiile statului să lucreze pentru societate.
Asta e linia de demarcație dintre un adolescent care aruncă cu pietre și un om care plătește impozite: nu vrem să fim eroul care salvează justiția, vrem ca justiția să fie acolo, la locul ei, și să ne servească fără să fim nevoiți să ieșim din casă. Dar la fel de bine mă gândesc că asta îmbracă chipul unei așteptări rezonabile, dar iluzorii. Așteptăm ca sistemul să se repare singur, ca un hard disk defect care, dacă îl lăsăm o noapte, poate își revine. Asta e așteptarea unui om matur care plătește taxe: justiția să fie acolo, funcțională.
Dan Teodorescu și singurătatea imnurilor neutilizate
Dacă ar fi să facem un soundtrack al rezistenței din ultimii zece ani, ar fi doar un disc EP cu piesele lui Dan Teodorescu, care a scris despre marasmul ăsta cu inteligență. „Când rinocerii”, cea mai nouă piesă a lui, ar fi putut fi imnul nostru. Ar trebui să fie imnul nostru. Dar n-a funcționat. Și motivul e revelator pentru tot ce urmează.
Am preluat imnul și l-am folosit ca să ne certăm între noi. În loc să recunoaștem că toți suntem un pic rinoceri, am început să arătăm cu degetul: „El e rinocerul, nu eu!”. Teodorescu a scris o piesă despre cum devenim complici prin tăcere, iar noi am transformat-o într-o armă de identificare a dușmanului. Vreți să vă zic mură-n gură? Am preluat cântecul și l-am folosit ca să ne certăm între noi. Muzica de protest trebuie să fie un strigăt comun, iar dacă ajunge să fie folosită ca o armă de facțiune, ea moare. Moare de ridicol. Suntem în „Miorița 3.0”, „Ș-are oi mai multe, Mândre şi cornute, Şi cai învăţaţi, Şi câni mai bărbaţi”. Dan Teodorescu, probabil, s-a întors acasă și-a dat două palme, a stat și s-a gândit: „Măcar să-mi iau un câine, ăsta nu face mișto de mine”.
„Raport”, sinonim cu liniștea
Și apoi, ca o lovitură finală, vine președintele. El nu vine cu un plan, nu vine cu o soluție de forță, nici n-ar avea cum. Vine cu un cuvânt care în România ultimului sfert de secol a ajuns să însemne nimic: „raport”.
Asta e esența eșecului vostru: cuvântul „raport a devenit sinonim cu liniștea și nimicul.
Când ești nemulțumit, Guvernul nu îți oferă o soluție. Îți oferă un „raport”. Adică: „Ocupați-vă mintea cu altceva, noi o să scriem o mie de pagini plictisitoare, care nu vor schimba nimic, dar care ne vor permite să spunem că am făcut tot ce trebuia.”
„Raportul” este o amânare oficială a realității, este o acoperire legală cu hârtii. Este somniferul perfect pe care noi îl acceptăm, pentru că e mai ușor să așteptăm un document birocratic decât să ne luptăm cu instituțiile pentru care am votat.
Gândește-te la asta: de câte ori un „raport" a schimbat ceva în ultimii douăzeci de ani? De câte ori ai citit un „raport întreg? De câte ori știi măcar ce concluzii a avut un „raport” despre care s-a vorbit săptămâni întregi?
Răspunsul e zero. Dar „raportul” continuă să funcționeze perfect, pentru că ne oferă o scuză să nu facem nimic. „Hai să așteptăm raportul” devine echivalentul social al „hai să vedem ce mai e la televizor”, o amânare care nu cere nimic de la noi.
Verdictul muzical
Toate aceste elemente, alegerea utilă, cinică, toxică, eșecul protestului și marea anestezie a „raportului” ne duc la concluzia că problema nu e în stradă. E în capul nostru.
Am stabilit diagnosticul: nu ieșim pentru că am votat răul mai mic, iar acum, în loc să ne confruntăm cu propria alegere, așteptăm ca instituțiile să se repare singure. E un cinism comod, perfect pentru zile în care e frig afară.
Dacă tot s-a terminat ceaiul am mai pus de unul și cum priveam pe geamul de la bucătărie la Catedrala Mântuirii, mă gândeam care ar fi cea mai bună piesă de protest post 2000. Și am găsit-o, dar mi-am dat seama că, în loc să ne mobilizeze, ne arată că suntem blocați în cușca din mintea noastră.
Sunt versuri de la Luna Amară, în „Loc lipsă”, care vorbesc despre asta mai bine decât aș putea eu: „N-am loc printre iluzii și deziluzii ce mă pierd".
Iaca problema: chiar dacă ai avea energia să dai foc la instituții, nu ai avea ce să pui în loc. Revoluția e pusă în cap, dar capul e gol, pentru că am fost dezamăgiți de prea multe ori ca să mai avem imaginație pentru alternativă.
Asta e, de fapt. „Locul lipsă”. O falie de natură emoțională. Dar să ne uităm puțin la ideea imposibilității unei soluții. Și vorbim despre o gaură neagră în structura socială, un concept pe care l-am numit „Loc lipsă”, preluat din versurile Luna Amară.
Geometria golului
Când justiția eșuează, când Recorder și Euronews arată putreziciunea, pierdem mai mult decât încrederea în politicieni. Pierdem încrederea în actul de a crede.
Cineva trebuie să umple acel gol, dar noi, de teamă să nu fim din nou dezamăgiți, preferăm să-l lăsăm liber. E mai sigur să fim cinici decât să fim naivi. Așa că „Locul lipsă” rămâne liber, neocupat de nicio speranță.
Luna Amară merge mai departe și spune ceva devastator:
„Nu vreau să-mi fac loc sub o altă dictatură / Sunt pierdut în mulțimea plină de ură"
Asta e paradoxul crunt: chiar dacă am sparge vechea structură, teama că vom instala o nouă dictatură ne paralizează. Românul e pierdut într-o mulțime care urlă, dar fiecare urlă contra celuilalt, nu contra sistemului. Suntem o masă critică de furie, dar furia asta e direcționată greșit, spre vecin, spre colegul de la birou care a votat altfel, spre prietenul care „nu înțelege”. Mulțimea plină de ură nu e un corp unificat, e o cacofonie de indignări individuale care se anulează reciproc.
Dacă majoritatea a votat și a obținut exact ce a tolerat, atunci pentru ce să ieșim în stradă? Să punem pe cineva nou care, statistic vorbind, va fi la fel de compromis în doi ani?
Nu există o viziune care să umple golul. Nu există un alt Dan Teodorescu, nu există o altă Luna Amară, nu există un model. Așa că, „Locul lipsă” devine spațiul unde ar trebui să stea soluția, dar stă doar teama de a alege greșit din nou.
Impactul „raportului” asupra golului
Aici intervine, din nou, arma letală: „raportul” care este instrumentul perfect pentru a transforma „Locul lipsă” dintr-o gaură neagră în ceva tangențial și birocratic.
În loc ca „Locul lipsă” să fie plin de furia noastră legitimă, „raportul” vine și îl umple cu hârtii, cu termene, cu comisii. Noi nu mai protestăm împotriva corupției, ci așteptăm să vedem ce scrie la Capitolul 3, Secțiunea B, a „raportului” care nu rezolvă problema, ci face ca ea să devină plictisitoare. Iar nimic nu ucide mai eficient o „revoluție” ca plictiseala.
Și aici intervine un alt vers care descrie perfect ceea ce facem când așteptăm „raportul”: „N-am loc între speranțe / Deșarte și gloanțe între războaie / Ce nu sunt ale noastre".
Noi ne încadrăm între speranțe deșarte (că „raportul” va schimba ceva) și gloanțe simbolice (scandaluri mediatice care durează trei zile). Suntem prizonierii unor războaie care nu sunt ale noastre, conflicte orchestrate de sus, lupte de imagine, scandaluri fabricate. Nimeni nu ne-a întrebat dacă vrem războiul ăsta. Dar suntem puși să alegem tabăra, să ne baricadăm și să tragem cu „argumente" în ceilalți. Între timp, cei de sus numără banii și scriu „rapoarte”.
„Raportul” mută lupta din planul emoțional (strada) în planul birocratic (biroul). Și când lupta se mută în birou, cetățeanul de rând pierde, pentru că nu are acces la jargonul, la timpul și la răbdarea necesară pentru a citi și contesta acel volum de hârtii.
Întrebarea „disc stricat”
„Pot să te fure întind mâna / Unde-i iubirea întreb ca un disc stricat / Întruna"
Asta e întrebarea pe care o punem obsesiv, fără să mai așteptăm răspuns: unde e solidaritatea? Unde e compasiunea? Unde e iubirea de țară care nu e nationalism ieftin? O punem „ca un disc stricat”, pentru că știm deja că răspunsul nu vine. Dar continuăm să o punem, într-o manieră aproape compulsivă, ca și cum repetarea întrebării ar putea să o transforme în răspuns.
Cușca din mintea ta
Luna Amară cântă: „Am ceva cu mintea ta / Indiferent de realitate / In mintea ta e tot noapte / Nu mai poti scapa din ea"
Ăsta e diagnosticul final. Nu vrem să umplem golul, ne e teamă că vom fi din nou trădați, iar acel gol pe care Luna Amară l-a simțit atât de bine, este acum consolidat de cinismul nostru. Am lăsat în interiorul nostru o rană deschisă, un spațiu nealocat care ar fi trebuit să fie ocupat de acțiune. Dar am preferat să-l lăsăm gol și să-l privim transformându-se în propria noastră cușcă.
„N-am loc între durere între viol și avort / N-am loc s-adun în mine gunoiul tău de zi cu zi / Vreau doar să arzi în tine ceas de ceas / Vreau doar sa astern uitare pe tot ce-a mai ramas".
Versurile astea sunt despre acumularea toxică a dezamăgirilor. Despre cum, la un moment dat, nu mai avem loc în noi pentru încă un eșec, pentru încă o trădare, pentru încă o instituție care nu funcționează. Vrem să uităm, să ardem în noi tot ce-a fost, dar nu putem. Pentru că uitarea necesită și ea un fel de energie, iar noi n-o mai avem.
Luna Amară mai spune ceva care închide perfect diagnosticul: „N-am loc între chin și suspin / Sau cruzime / Între declin și venin / Sau crime / Minți bolnave conduc minți slabe / Prin noapte / Fără resentimente spre moarte".
Aici e esența capcanei. Nu mai avem loc nici pentru chin (suferința), nici pentru suspin (resemnarea). Nu mai avem loc pentru cruzimea care ne îngrozește, nici pentru declinul pe care îl vedem zilnic. Suntem într-un „limbo” existențial unde nici măcar nu mai avem luxul de a simți corect.
„Minți bolnave conduc minți slabe / Prin noapte". Iar aici e vorba de noi, cei slabi, care ne lăsăm conduși prin noapte de cei bolnavi. Și o facem „fără resentimente spre moarte”, adică acceptăm mersul spre prăpastie cu o resemnare atât de profundă, încât nici măcar nu mai avem energia de a urî.
„Locul lipsă” nu e afară, în instituții. E chiar în mintea noastră și până când nu spargem acea cușcă, vom continua să fim spectatori pasivi ai propriei noastre dezamăgiri.
Cușca nu e construită de sistem. E construită de frica noastră de a mai încerca. De cinismul nostru, de acceptarea că „raportul” e mai bun decât revoluția pentru că măcar nu ne cere nimic.
Ceaiul s-a răcit complet acum. Și întrebarea „ieșim sau nu în stradă?” persistă, fără răspuns, în acel spațiu gol pe care l-am învățat să-l numim normalitate.
