Suntem în 1995. Dacă ești un adolescent sau un tânăr adult în Marea Britanie, viața ta e o bătălie între două forțe. Ai, fie Oasis, care-ți promite glorie, certuri și rock and roll clasic, dar care, să recunoaștem, sună cam la fel de la o piesă la alta, fie ai o scenă dance care a cam obosit publicul. Spun obosit din toate punctele de vedere.
Erau vremuri în care rave-ul inițial (extazul pur și nevinovat al anilor '88-'92) își dăduse duhul. S-a stins din cauze multiple: legi mai stricte, fragmentarea în subgenuri ultra-tehnice și, da, epuizarea, fizică și emoțională, de la prea mult E (ecstasy). Mulți au rămas în urmă, cu facturi, certuri, rupturi și o dietă bazată pe "crap” de mâncare, adică mâncare tristă, ieftină, gen chipsuri cu brânză sau conserve de fasole, simbol al faptului că entuziasmul cultural nu se tradusese în succes financiar personal.
Revoluția emoțională sau cum clubul devine biserică
Impactul piesei nu ține de beat, deși beat-ul e impecabil. Ține de poveste.
Muzica electronică din acea perioadă era, în mare parte, non-verbală. Era sunet care-ți dădea o stare de spirit și energie. "Insomnia" a făcut un lucru radical: a pus o poveste de anti-erou în mijlocul ringului de dans. Maxi Jazz a fost un poet de stradă, obosit, dar lucid la 4 dimineața.
Ascultă versurile. Nu e despre petrecere. E despre anxietate ("I can't get no sleep"), despre rutină și responsabilitate, despre singurătate. Faithless a demonstrat că o piesă de club putea susține o dramă existențială.
În cazul "Insomnia", diferențele de versuri între varianta originală de album (sau Monster Mix-ul de 8:23) și varianta radio edit (sau single-ul) nu sunt despre conținut nou, ci despre omitere și modificare pentru a se încadra în timpul standard de radio.
Practic, varianta de single elimină părțile cele mai lungi și cele mai contemplative și lasă doar angoasa anxietății.
Varianta de single nu este un cântec nou, este doar o mutilare funcțională. Originalul este obligatoriu.
Structura perfectă a anxietății
Aici, piesa devine o operă de artă prin povestea pe care o spune.
Monologul: Începutul e lent, ambient, aproape trip hop. E un crescendo strict emoțional, ești captiv, iar asta e o tehnică rară și riscantă pentru un single pop, să construiești tensiunea patru minute înainte de a începe acțiunea.
Tensiunea ce urcă: preia monologul și-l accelerează și înglobează, pe langă synth-uri, și pianul. Sentimentul de stres este construit atent, cu sincope, cu accelerări, cu tot jocul dintre pasajele lente și cele accelerate.
Explozia târzie: după ce povestea e livrată și sentimentul de stres e palpabil, Sister Bliss și Rollo dezlănțuie piesa. Linia de bass este distinctivă, iar acel synth, care sună a toacă de biserică ce te trezește forțat, intră și îți taie respirația.
Dansul nu vine din bucurie, dansezi pentru că e singurul mod de a gestiona tensiunea pe care ți-a indus-o Maxi Jazz. E o eliberare cinetică a stresului.
Conexiuni culturale, obsesiile noastre comune
Așa cum se întâmplă cu toate piesele esențiale, "Insomnia" a fost un declanșator pentru o stare de spirit mai largă. Melodia se așază perfect pe un raft alături de alte lucruri care vorbesc despre eșecul glorios și despre anti-erou.
Rob Fleming, personajul central din romanul meu preferat, “High Fidelity”, ar fi obsedat de această piesă. Ar pune-o “Top 5 piese de ascultat când ești treaz, singur și vrei să te urăști”. E muzica perfectă pentru a face liste cu regrete, cu eșecuri și cu femei care te-au părăsit. E onestitatea brutală a prozei.
Dar piesa este și sora de suflet a esteticii “Trainspotting”. Filmul, care apare la scurt timp după, vorbește exact despre trecerea de la hedonism la realitatea dură a datoriilor. Coloana sonoră, o fuziune perfectă între pop și electronică (cum ar fi Underworld cu “Born Slippy”), este, după părera mea, incompletă fără starea de spirit dată de “Insomnia”. Este muzică de after-after-party.
"Insomnia" a făcut ca muzica electronică să fie luată în serios din punct de vedere al versurilor și a deschis frumul altor artiști ca The Chemical Brothers și Massive Attack, care au reușit să vândă albume care aveau complexitate, nu doar bass.
Este, cu alte cuvinte, piesa care a transformat anxietatea în artă și ringul de dans într-un loc confesional. Nu poți cere mai mult de la o singură melodie.
