În locul unde am ajuns, pe dealurile din Dosul Gârciului, în județul Bistrița-Năsăud, natura și arta domnesc, la propriu. Suntem în Maxonia artistului Maxim Dumitraș, la 850 m altitudine, undeva lângă Sângeorz-Băi. Avem o poartă de intrare superbă, care este o lucrare de artă și care are în centru un clopoțel pentru cei care ajung aici.
Vara, în acest loc vin artiști din întreaga lume, pentru rezidențe artistice. Ei locuiesc în căsuțele tradiționale din aceste locuri. Vă invităm să mergeți să descoperiți acest loc al Artei împreună cu noi.
Maxim Dumitraș, artistul pentru care „absența” înseamnă o puternică formă de artă
Pe artistul vizual și sculptorul Maxim Dumitraș l-am întâlnit prima dată în urmă cu 11 ani, tot aici, în acest loc, ireal de frumos. Ce am remarcat din primele momente ale întâlnirii a fost deschiderea impresionantă a artistului. Felul în care îți permite, cu gentilețe, să intri în universul său asemeni unui Paradis.
Arta sa înseamnă natură, înseamnă pasiunea nu pentru formă în mod special, ci pentru absențele, liniștea din interiorul lor. Poate să pară un concept artistic mai greu de înțeles. Dar, odată ce ajungi pe aceste coline, începi să înțelegi această arhitectură complexă în care natura și lucrările de artă formează...un întreg. De fapt, lumea artistului.
Alida Mocanu, jurnalistă Euronews România: Par niște lucrări mișcătoare, îndrăznesc să folosesc acest cuvânt.
Maxim Dumitraș, artist: „Da, sunt lucrări plutitoare… Sunt niște lucrări ale unui sculptor francez pe care am reușit să-l aduc în Maxonia. Este un mare sculptor care își alege pietrele în carieră, nu intervine pe ele, doar că le pune arcurile, pune diferite stări ale plutirii, ale mișcării și sunt tare mândru că sunt trei sculpturi aici, pe deal. A fost enorm de greu de adus aici, de a le pune cu macaraua pe arcuri, pentru că ele sunt foarte bine echilibrate și reglate între ele.
E un fel de… e un ansamblu de lucrări, toate sunt legate între ele și aici de exemplu poți să-ți imaginezi că e un un portret care se mișcă, vezi ochii, nasul, gura care i-a căzut, cu un element vertical, încă unul orizontal. Ideea e ca când e iarnă și sunt locuite, cu zăpadă pe ele la bătaia vântul lui, ea le mișcă singur. E foarte interesant, iată, acolo avem încă o lucrare de Landart cu brăduții.
Sunt plantați de mici, aveau 30 de centimetri. Este o lucrare a unui artist important român care trăiește la Paris. Se numește Leonard Răchită, iar tema lui este no limit, fără limită. E un fel de perdea din copaci care imaginar ar putea continua la infinit. Și mai este acolo în pădure, perdeaua aceea de mesteceni, tot de el e plantată și sunt elemente și lucrări de intervenție în natură. Acolo mai am eu o lucrare care este începută și trebuie să o termin. Pleacă de la ideea sculpturii Pietà care susține două elemente și un personaj. Și acolo este o lucrare a unui sculptor în metal, Marton, în care sunt niște elemente geometrice agățate în natură între doi mesteceni, în care în același timp cu creșterea copacilor si sculptura urcă spre cer.”
Intervenția asupra naturii și poezia „formelor”
Maxim s-a întors să trăiască și să lucreze în aceste locuri pentru că aici și-a petrecut copilăria. Pentru că amintirile sale sunt un arc de cerc chiar către arta sa. Ele au construit în timp forme sau absența lor, ele au transformat materia primă din mâinile artistului, ele au condus către acest albastru intens pe care este greu să nu-l observe, ajuns aici în Maxonia.
Maxim Dumitraș: „Terenul ăsta, care de fapt sunt 15 hectare, este o minunăție, pentru că terenul ăsta e al meu. Eu pot interveni aici cu pământul, să pun sculpturi, orice, pentru că este al meu. Nu găsești nicăieri un spațiu în lume care să-ți permită să faci ce vrei tu. Și de aici am plecat. Eu m-am întors după vreo 30 de ani, după ce am copilărit aici, pentru că aici erau pădurile de mesteceni. Și atunci mi-a venit ideea cu natura. În continuare, începând de la anul, o să fac rezidență cu artiști străini care vor locui în cele cinci case și vreau chiar și o bursă pentru un artist tânăr. Poate să facă piatră, metal, sticlă, niște simpozioane care să fie altfel, nu neapărat lucrativ. Să te întâlnești, să discuți, să discuți concepte, să discuți ce se întâmplă în lume, în istoria artei. Este un spațiu privat, dar este deschis artei.”
Pădurea de mesteceni și amintirea copilăriei
Amintirea tatălui lui Maxim Dumitraș este una dintre cele mai puternice, mai ales că anii din urmă ai bătrânului tată au însemnat pentru Max o nouă formă de artă, puternică, surprinzătoare. Timp de opt ani, cei doi au dat viață unor lucrări impresionante, prin culoare, simbolistică, trăiri, și, în cele din urmă, prin emoția pe care o redau.
Maxim Dumitraș: „Acestea sunt niște sacoșe cu visuri, așa le numesc eu, în care am vreo 5.000 de desene. Sunt niște cărți, dar aceasta este una specială pentru că am făcut-o împreună cu tatăl meu. De la 85 de ani mi-a devenit ucenic. Îl duceam în fiecare zi la atelier, lucram, lucram împreună cu el, el se ocupa de liniuțe plecând de la ideea de iarbă și eu făceam forma plastică. Așa că aici e o părticică din viața tatălui meu pe care l-am urmărit de la linia dreaptă în decursul a vreo 8 ani până a ajuns la o linie curbă, aproape cum a trecut viața lui. Am început în 2017, iar acestea sunt stările lui. E un fel de jurnal, dar prin culoare, prin stare, prin elementele lui, tata intervenea întotdeauna compoziție. Era o terapie pentru tatăl meu. El chiar a crezut în liniuțele astea chiar dacă m-a întrebat la început dacă îmi bat jo de el să-l pun să tragă liniuțe. Dar i-am spus să se gândească că este iarba pe care a cosit-o o viață întreagă. A intrat în acest joc și a devenit foarte serios. În fiecare zi a fost ucenicul meu de atelier. Veneam la ora 9:00, beam cafeaua, mâncam și ne apucam de desen. Eu, culoarea, el, liniile.
Arta ca formă de „terapie” a bătrâneții
Alida Mocanu, jurnalistă Euronews România: Aceasta este o creangă de mesteacăn și este de fapt o lucrare în devenire. Pentru că de-a lungul timpului Maxim Dumitraș a intervenit ușor în structura crengilor de mesteacăn, iar creanga și-a deturnat singură parcursul ei natural de creștere. Este, cum spune Maxim, un fel de haiku. Este poezia cea mai simplă, dar care poate să conțină de fapt idei cu adevărat profunde, la care toți ne gândim de-a lungul vieții. Iată, așa arată intervenția asupra naturii!
Alida Mocanu, jurnalistă Euronews România: Citisem că „Artistul nu lucrează cu imagini, lucrează cu absența, care luminează”. În cazul tău cum e?
Maxim Dumitraș: E un concept de-al meu în care plec de la îngrădiri. Le numesc absențe încercuite, iar în acest cerc care de obicei se zice că e gol, nu e gol, e plin, e plin cu stările interioare ale privitorului, ale mele și de acolo apare această trecere dincolo de spațiul golului.
Pentru artiștii care ajung la rezidențele organizate de Maxim la Dosul Gârciului, locul a devenit în timp o insulă a artelor. Unde revii pentru a-ți revedea lucrările sau, mai bine spus, felul în care acestea și-au găsit o nouă viață în mijlocul naturii. Iar pentru noi, vizita a fost o superbă lecție despre ce înseamnă libertatea unui artist.
