Îți recomandăm să încerci și aplicația Euronews România!

Hybris: Cum au ajuns Statele Unite să invadeze Irakul în urmă cu 20 de ani

În urmă cu 20 de ani Statele Unite și aliații săi lansau Operațiunea Eliberarea Irakului („Iraqi Freedom”), declanșând o invazie militară a Irakului. Deși regimul lui Saddam Hussein avea să fie răsturnat la scurt timp după declanșarea operațiunii militare, consecințele invaziei vor dăinui multă vreme. În cele ce urmează vom încerca să răspundem la câteva întrebări esențiale: de ce au decis Statele Unite să invadeze Irakul? Cine a crezut că va fi simplu și care au fost consecințele nedorite ale războiului?

Ticălosul: Saddam Hussein și Statele Unite, istoria unei relații conflictuale

De-a lungul timpului, administrații succesive de la Casa Albă a avut o relație tensionată, chiar conflictuală cu dictatorul irakian Saddam Hussein. Acesta preluase în mod oficial puterea în Irak în 1979, instaurând una dintre cele mai brutale dictaturi personale din istorie. După un război de 8 ani cu Iranul (1980 – 1988), Saddam Hussein va lansa o invazie militară asupra Kuweitului în vara anului 1990, eveniment ce va declanșa Primul Război din Golf, respectiv decizia Statelor Unite de a interveni în apărarea micului stat din Golf.

Statele Unite, în fruntea unei coaliții internaționale largi și cu acordul ONU, vor elibera Kuweitul de sub ocupația militară a Irakului până în primăvara anului 1991. Totuși, George H.W. Bush, președintele Statelor Unite de la vremea respectivă, va decide să nu continue operațiunile militare pe teritoriul Irakului, ceea ce va asigura supraviețuirea politică a lui Saddam Hussein.

În perioada de după Războiul din Golf, Irakul va fi măcinat de revolte interne. Șiiții din sud și kurzii din nord se vor întoarce împotriva lui Saddam Hussein, însă dictatorul va suprima brutal aceste revolte, masacrând mii de persoane. Pentru a proteja populațiile kurde din nord și pe cele șiite din sud, Statele Unite vor impune gradual două zone de interdicție a zborului (no-fly zone). Operațiunea „Northern Watch” va asigura respectarea interdicțiilor de zbor impuse Bagdadului în nordul țării, în timp ce operațiunea „Southern Watch” făcea același lucru pentru sudul țării.

Astfel, pe perioada administrației Clinton, Statele Unite vor urma o politică de îngrădire a Irakului, dublată de sancțiuni economice. Două Rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU (Rezoluțiile 687 și 688), adoptate în 1991, la care se vor adăuga Rezoluția 707 vor cere, între altele, Bagdadului o transparentizare a programului de înarmare. Irakul trebuia de asemenea să permită accesul inspectorilor Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) pe teritoriul său.

În numeroase rânduri însă, Bagdadul va încerca să eludeze regimul sancțiunilor și al inspecțiilor, iar în final, în 1998, Saddam va anunța că va înceta colaborarea cu inspectorii ONU.  Ca urmare, administrația Clinton va declanșa o campanie de trei zile de bombardamente asupra mai multor facilități de pe teritoriul Irakului, unde se considera că s-ar produce și depozita arme chimice, precum și rachete.

Tot în 1998, Congresul Statelor Unite va adopta „Actul de Eliberare a Irakului”, un document care s-a bucurat de un sprijin bipartizan și care stipula că Statele Unite ar trebui să sprijine eforturile care vizează îndepărtarea de la putere a lui Saddam Hussein și sp promoveze instaurarea unui guvern democratic la Bagdad. Actul respectiv va fi invocat mai târziu de George W. Bush în decizia de a invada militar Irakul.

„Domnule președinte, e un slam dunk!”: Cine a crezut că va fi simplu?

Alegerile prezidențiale din 2000 vor aduce la Casa Albă o nouă administrație republicană, în fruntea căreia se afla George W. Bush, fiul fostului președinte George H.W. Bush. Până la atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, Irakul nu a reprezentat o prioritate pe agenda noului președinte și este greu de crezut că în lipsa acestui eveniment, Statele Unite ar fi declanșat o invazie militară a Irakului. Bush avea să continue politica de îngrădire și regimul sancțiunilor, moștenite de la administrația Clinton și Bush senior.

Atentatele de la 11 septembrie, unul dintre cele mai mari șocuri din istoria post-Război Rece, vor schimba însă calculele la Washington. Obiectivul principal al Statelor Unite după acest atac a fost acela de a îndepărta de la putere regimul taliban din Afganistan care îi oferise un sanctuar lui Osama bin-Laden și organizației teroriste al-Qaeda.

În afara Adjunctului Secretarului Apărării, Paul Wolfowitz, nimeni din administrația Bush nu ridicase problema invaziei militare a Irakului ca urmare a atentatelor de la 11 septembrie. Treptat însă ideea că Saddam Hussein reprezintă un pericol la adresa securității Statelor Unite, a început să încolțească și în mintea altor decidenți din cercul de apropiați al președintelui Bush, printre care și vicepreședintele Dick Cheney.

În atmosfera paranoică de după atentatele de la 11 septembrie, exista teama că Saddam Hussein, care refuzase în 1998 să se mai supună regimului inspecțiilor ONU, le-ar putea oferi celor din al-Qaeda arme de distrugere în masă, pe care aceștia, la rândul lor, le-ar putea folosi într-un alt atentat în Statele Unite. Treptat, tentativa de a demonstra o legătură între Irak și atentatele de la 11 septembrie avea să se transforme într-o tentativă de a demonstra că Saddam Hussein deține arme de distrugere în masă care ar putea cădea în mâinile teroriștilor. Cum Statele Unite nu își puteau permite un nou atentat terorist care să implice arme de distrugere în masă, părea că cea mai sigură cale în acest context incert ar fi aceea a dezarmării Irakului, cu forța dacă este nevoie.

Serviciile de Intelligence din SUA, în special CIA, au contribuit și ele din plin la formularea cazului privind presupusele arme de distrugere în masă ale Irakului, contribuind de fapt, pe baza unor jumătăți de adevăruri și a unor date incerte, la prejudecățile care se înfiripau deja în administrația Bush. George Tenet, directorul CIA, va rămâne în istorie cu formularea „domnule președinte, e un slam dunk!”, atunci când Bush la întrebat dacă este sigur că Irakul deține arme de distrugere în masă.

Nici Congresul Statelor Unite nu a funcționat ca o contrapondere la deciziile administrației Bush. În contextul atentatelor de la 11 septembrie, majoritatea membrilor Congresului, cu câteva excepții, indiferent de culoarea politică se vor încolona în spatele președintelui Bush și îi vor da mână liberă acestuia să acționeze așa cum crede de cuviință. Pe de altă parte, Pentagonul, în fruntea căruia se afla Donald Rumsfeld considera că invazia Irakului nu va reprezenta o provocare majoră, ci o misiune care poate fi dusă la bun sfârșit cu succes.

Începând cu toamna lui 2002, administrația Bush va căuta dovezi pentru a sprijini o concluzie la care ajunsese deja și anume că intervenția militară în Irak era necesară, chiar inevitabilă. Vocile disidente au fost treptat ignorate complet, iar administrația va lua în calcul cel mai negru scenariu: acela în care Saddam deținea arme și era pe punctul de a obține arme nucleare care puteau ajunge mai apoi pe mâna grupărilor teroriste.

Colin Powell, Secretarul de Stat al SUA a fost probabil singura excepție din administrația Bush. Acesta nu era convins de necesitatea unei invazii militare și nici de ușurința cu care Irakul ar putea fi transformat într-o democrație. Cu toate acestea, Powell nu va încerca să îl oprească pe Bush și, după ce CIA îi va înmâna un raport detaliat cu privire la înarmarea Irakului, Powell va prezenta concluziile acestui raport la ONU. Lucrul acesta va da credibilitate efortului Statelor Unite de a răsturna regimul de la Bagdad.

Pe plan extern, Statele Unite vor căuta să obțină sprijinul ONU în cazul Irakului. Franța, Germania și Rusia se opuneau însă perspectivei unui război cu Irakul. Rezoluția  1441 adoptată cu unanimitate de voturi de Consiliul de Securitate al ONU va cere reluarea inspecțiilor pe teritoriul Irakului la sfârșitul lunii noiembrie 2002.  La o lună după adoptarea rezoluției, Bagdad-ul va livra o declarație ce conținea aproape 12.000 de pagini privind programul său de înarmare. Declarația nu specifica însă nimic despre vechile programe de înarmare, semnalând astfel administrației Bush faptul că Saddam nu intenționa să profite de această ultimă fereastră de oportunitate.

Aici trebuie spus că și Saddam Hussein a contribuit la percepția eronată a Statelor Unite cu privire la propriul său program de înarmare. În ciuda faptului că americanii nu vor găsi presupusele arme de distrugere în masă, Saddam nu a făcut niciun efort serios pentru a demonstra Washingtonului că nu deținea aceste arme. Asta pentru că, așa cum observă de pildă autorul Frank P. P. Harvey în cartea sa, „Explaining The Iraq War: Counterfactual Theory, Logic and Evidence”, Saddam Hussein percepea Iranul ca pe o amenințare mult mai mare și mai imediată la adresa sa decât Statele Unite. Dictatorul irakian practica o ambiguitate strategică în privința propriului program de înarmare, nedorind să recunoască public că nu deține arme de distrugere în masă pentru a nu invita un atac din partea Iranului. Ambiguitatea strategică funcționa așadar ca un factor descurajant la adresa Teheranului, dar alimenta în egală măsură temerile Washingtonului.

În final, Statele Unite vor apela la o coaliție ad-hoc (așa numita Coalition of the Willing), compusă din state care vor sprijini invazia Irakului. Pe 17 martie 2003, președintele Bush avea să ofere un ultimatum de 48 de ore lui Saddam Hussein și familiei sale pentru a părăsi Irakul, iar pe 20 martie avea să fie declanșată oficial campania militară împotriva Irakului. Pe 1 mai, de la bordul portavionului USS Abraham Lincoln, președintele Bush anunța că „operațiunile majore de luptă din Irak s-au încheiat” . În realitate însă războiul era departe de fi încheiat.

Fiasco: ocupația militară prelungită și consecințele războiului

Invazia avea să fie un succes militar incontestabil. Regimul lui Saddam Hussein va fi răsturnat într-un timp record, iar dictatorul irakian avea să fie capturat. Cu toate acestea, victoria militară nu s-a transformat și într-o victorie politică. Ocupația militară prelungită, coroborată cu un vid politic și administrativ va genera o insurgență sângeroasă în Irak care se va extinde pe mai mulți ani. Câteva decizii-cheie vor conduce la acest deznodământ: incapacitatea Statelor Unite și a aliaților săi de a asigura accesul la nevoile de bază ale populației irakiene imediat după dărâmarea regimului dictatorial al lui Saddam; decizia părții americane de desființa armata irakiană, una dintre cele mai mari din Orientul Mijlociu; incapacitatea Statelor Unite și a aliaților ei de a asigura securitatea frontierelor, în special frontiera cu Siria și Iran; programul de de- Ba'ath-ificare a Irakului etc.

Vidul politic creat în Irak a început să fie umplut de grupări teroriste sau paramilitare finanțate de diverse state din zona, printre care și Iranul. În lipsa securității, populația Irakului se va întoarce la vechile loialități tribale, iar sectarismul va genera conflicte între diversele facțiuni din societatea irakiană pe de o parte și conflicte cu forțele de ocupație. Apariția ISIS în Irak reprezintă o consecință directă a acestor evenimente. Poate mai important decât atât, reducerea Irakului la o putere infimă în Orientul Mijlociu va însemna eliminarea unei contraponderi importante la puterea Iranului. Teheranul va profita de această situație pentru a-și avansa agenda revizionistă în zona și pentru a-și amplasa proprii clienți în Irak.

Deși victoria asupra regimului Hussein a fost una rapidă, reconstrucția Irakului avea să dureze mai mult decât au crezut la momentul respectiv decidenții politici de la Washington. Abia în 2011, un nou președinte, Barack Obama va ordona retragerea forțelor americane din Irak. Astăzi Irakul are un regim politic semi-stabil. Potrivit Freedom House, „Irakul organizează în mod regulat alegeri competitive, iar diferitele grupuri partizane, religioase și etnice ale țării se bucură, în general, de reprezentare în sistemul politic. Cu toate acestea, guvernanța democratică este împiedicată în practică de corupție, de milițiile care acționează în afara legii și de slăbiciunea instituțiilor”.

ARTICOLE DIN ACEEAȘI CATEGORIE