Unii tipi au o formă de tristeță pe care n-o înțelegi cu adevărat până nu o vezi la taică-tu sau la ăla de la sală care la 52 de ani, cu trei divorțuri la activ, tot poartă tricou cu Megadeth de parcă ar fi încă în liceu.
Vorbim de tipii care s-au oprit undeva pe la 25 de ani în cap și nu mai știu să facă update. Și-au găsit o identitate, rockeru', rebelul, tipul care știe el cum stă treaba, și s-au ținut de ea cu dinții, chiar dacă viața a trecut pe lângă ei de vreo trei ori.
Brusc îți dai seama că nu e doar nostalgie, e ceva mai grav. Un refuz de a procesa, de a crește, de a admite că poate ar trebui să schimbi ceva la tine, nu doar tricoul. Cea mai nasoală parte e că pot să treacă ani, divorțuri, joburi pierdute, copii, dar ei tot acolo sunt, convinși că problema e la toți ceilalți.
Iar tipul de pe tricou, Dave Mustaine, la 64 de ani, este un studiu de caz despre cum fixațiile noastre ne definesc mai mult decât realizările, despre cum „ceea ce nu am reușit să fim” ne bântuie mai rău decât „ceea ce am devenit efectiv”.
Contractura Dupuytren... Numele sună ca un vin de Burgundia pe care l-ai comanda ca să impresionezi o femeie care, în secret, te consideră deja plictisitor. Dar pentru Mustaine, această condiție medicală, în care degetele se transformă treptat în gheare artritice, refuzând să execute comenzile creierului, este echivalentul vizual al întregii sale cariere. Un corp care își sabotează propriile ambiții, o mașinărie care se răzvrătește împotriva meșterului său.
Și ce face Dave? Face un album numit, fără nicio ironie sau subtilitate, „Megadeth". Nici măcar „Megadeth XVII: The Reckoning" sau „Mustaine's Last Stand". Doar numele trupei, ca și cum tot ce a construit în ultimii 43 de ani poate fi rezumat într-un singur cuvânt autoreferențial.
Tabelul excel al ranchiunelor
Să vorbim despre Metallica. Să vorbim mereu despre Metallica, pentru că asta face Dave de patru decenii și jumătate.
În 1983, Dave Mustaine a fost dat afară dintr-un microbuz undeva între New York și San Francisco, geografic vag, dar simbolic foarte clar. A fost exclus din grupul celor populari, nu pentru că era prost la chitară (era, de fapt, excepțional), ci pentru că era prea beat, prea furios, prea mult. Iar pentru un anumit tip de bărbat, tipul care ține scorurile, care își amintește exact cine i-a făcut ce și când, asta devine povara unei vieți întregi.
Dacă ar exista o statistică pentru „cele mai multe minute petrecute gândindu-te la fosta ta trupă", Dave ar câștiga detașat. Ar avea un tabel Excel. Ar avea grafice. Ar avea note de subsol și anexe.
Fiecare album Megadeth a fost, în esență, un răspuns furios la întrebarea: „dar chiar sunt mai puțin bun decât James și Lars?" Răspunsul, pe care, orice fan onest al thrash-metal-ului îl știe, este complicat. Tehnic vorbind, Dave este probabil un chitarist superior lui Hetfield. Dar Metallica a avut ceva ce Megadeth nu a avut niciodată: capacitatea de a nu-și sabota propriul succes printr-o nevoie patologică de validare.
Teemu, dublura de buget
Suntem în fața unei ironii delicioase, tipul de ironie pe care doar universul o poate orchestră, în faptul că cele mai bune solo-uri de pe ultimul album Megadeth sunt executate de Teemu Mäntysaari, un chitarist finlandez care pare varianta IKEA a lui Mustaine: mai ieftin, mai ușor de asamblat, la fel de funcțional.
Teemu este tânăr, precis, fără bagajul emoțional al unor patru decenii de furie represată. Când Dave îl ascultă executând „Let There Be Shred" cu o ușurință tehnică care odinioară îi aparținea exclusiv lui, simte, probabil, ceea ce simt toți bărbații când realizează că sunt de înlocuit: o combinație de mândrie părintească și teroare existențială.
Teemu nu trebuie să dovedească nimic. Dave trebuie să dovedească totul, mereu.
Turneul ca terapie de grup
Dave propune un turneu final cot la cot cu Metallica. Dar propunerea lui Mustaine pentru un turneu comun Megadeth-Metallica este, în esență, o formă de terapie de grup mascată în logistică de turneu.
„Ar face totul bine", spune Dave, ceea ce este o traducere diplomatică pentru: „am nevoie să stăm la o masă, să bem câteva beri, și să recunoaștem că am îmbătrânit, că încheieturile ne scârțâie, și că am fost prea mândri și prea proști ca să ne împăcăm acum douăzeci de ani când era mai ușor."
Este dorința unui bărbat care și-a petrecut întreaga viață construind o carieră din resentimente și acum, văzându-și degetele transformându-se în gheare, realizează că resentimentele nu pot fi moștenite. Nu poți lăsa urmașilor tăi o listă de „oameni care m-au trădat".
Dave nu a fost fericit. A fost furios, determinat, prolific, tehnic impecabil, dar fericit? Asta necesită un fel de pace cu trecutul pe care Mustaine nu și-a permis-o niciodată.
„Ride The Lightning" și înregistrarea regretelor
Ultima piesă de pe album este un cover după „Ride The Lightning", piesa pe care Dave a co-scris-o în 1983, cu câteva luni înainte de a fi dat afară din microbuz.
Gândește-te la asta. După 17 albume de studio, după zeci de piese originale menite să demonstreze că ești creativ independent, ultimul lucru pe care îl înregistrezi este o piesă a lor. A celor care te-au exclus. Piesa ta, dar nu cu adevărat a ta, pentru că ei au făcut-o celebră, ei au cântat-o în stadioane în timp ce tu urlai în cluburi mai mici.
Dave este bărbatul divorțat care, la sfârșitul vieții, încadrează o fotografie de la prima lui nuntă și o pune pe noptieră. Nu din nostalgie simplă, ci din recunoașterea faptului că unele momente din viața ta nu-ți aparțin exclusiv, indiferent cât de mult ai vrea să rescrii povestea.
Versiunea Megadeth este mai rapidă, mai agresivă, puțin mai „umflată" sonor, toate compensările obișnuite ale unui bărbat care încă nu poate recunoaște pe deplin că varianta originală era perfectă așa cum era. Dar gestul în sine, alegerea de a încheia cu asta, este o capitulare mascată în omagiu.
Dave spune că e vorba despre „respect". Și probabil că este. Dar e și despre altceva și aici formularea devine puțin complicată. El recunoaște faptului că a fost parte din ceva foarte mare și că a fost exclus din acel „ceva" înainte ca el să devină mare.
Bărbații și modul în care nu-și cer scuze
Dave Mustaine face dintr-o anumită categorie de bărbați, este, de fapt, reprezentantul prototip. Ei nu pot spune efectiv cuvintele „îmi pare rău" sau „mi-a lipsit asta". În schimb, când e vorba de muzică, oamenii fac albume întregi, turneele, interviuri într-un cod complicat care se poate traduce aproximativ astfel:
„Respect muzicalitatea lui James" = „Am fost gelos pe el timp de 40 de ani"
„Lars este un compozitor de geniu" = „Am subestimat contribuția sa pentru că eram prea mândru"
„Ar fi frumos să facem un turneu împreună" = „Vreau să fiu iertat fără să cer efectiv iertare"
Masculinitatea toxică nu înseamnă doar agresivitate și dominație. Înseamnă și incapacitatea cronică de a comunica direct vulnerabilitatea, nevoia de a împacheta emoțiile în straturi de ironie și gesturi simbolice.
Albumul „Megadeth" este, în esență, o scrisoare de dragoste scrisă în cifru, adresată unei trupe care probabil o va ignora sau o va accepta cu amabilitate politicoasă, ceea ce, pentru Dave, ar fi cumva mai rău decât refuzul.
Punctul vs. puncte-puncte
Cariera Megadeth a fost mereu marcată de elipse: „So Far, So Good... So What!", „Killing Is My Business... And Business Is Good!". Totul lăsat în suspensie, totul sugerând că mai există capitole de scris, mai sunt conturi de reglat.
Dar „Megadeth" (albumul) este un punct final. Și gramatical, dar și existențial.
Nu este cel mai bun album al lor, „Rust in Peace" rămâne neîntrecut, o piesă de artă thrash perfectă din 1990 când Dave era încă suficient de furios ca să creeze, dar nu atât de furios încât să se autodistrugă. Dar „Megadeth” (albumul) este cel mai onest.
Este recunoașterea faptului că poți câștiga toate bătăliile tehnice și să pierzi războiul emoțional. Poți să fii mai rapid, mai precis, mai prolific și totuși să nu fii fericit. Poți să construiești o carieră impresionantă din a demonstra că nu ai nevoie de validarea lor și totuși să ai nevoie de validarea lor.
Ce moștenim
Dave Mustaine va lăsa în urmă un studiu de caz perfect despre cum maniile noastre ne consumă mai mult decât ne definesc, despre cum bărbații unei anumite generații comunicau (sau nu comunicau) emoțiile, despre prețul furie performative și despre realitatea că, indiferent cât de rapid poți cânta la chitară, nu poți fugi de propriile regrete.
Teemu Mäntysaari, sau oricine va fi următorul chitarist excepțional al generației Z, va asculta, poate, „Megadeth" peste două decenii și va auzi durerea unui bărbat care și-a petrecut întreaga viață construind o fortăreață din furie și care, în ultimul moment, a deschis porțile și a spus, în propriul său mod complicat și indirect:
„Am fost acolo. Am contat."
Asta e moștenirea. Nu viteza. Nu tehnica. Onestitatea.
„Am venit, am condus, acum dispar."
Dar mai întâi, un ultimul cover. Unul despre trăsnet și scaune electrice și despre cum unele execuții sunt metaforice, iar altele doar inevitabile.
