După ce ieri am analizat cum două artiste, Taylor Swift și Rosalia, întind pop-ul de parcă este elastic, astăzi ne întoarcem privirea spre casă. România muzicală a anului 2025 arată ca un raft de discuri unde găsești și rafinament, și cinism, și prost gust. Vara noastră a fost un playlist bizar, o succesiune de momente care ne-au forțat să ne întrebăm pe ce muzică mai dăm două parale.
Conversații și urlete
Să începem cu partea bună, pentru că altfel riscăm să ne pierdem credința de tot. La începutul lui iunie, la Cluj, la „Jazz In The Park” a fost tare fain. Jazz-ul e o conversație, e o formă de dialog în care ascultarea contează la fel de mult ca și ceea ce spui. Trei zile în care ai putut să bei o bere lângă cineva care chiar înțelege diferența dintre Charlie Parker și Coltrane sau dintre Kamasi Washington și Robert Glasper. Festivalul te face să te simți parte dintr-o comunitate care încă mai crede că muzica poate fi inteligentă fără să fie pretențioasă.
Apoi a venit iulie, și cu el „Beach, Please!”. Și aici trebuie să facem o pauză, pentru că dacă jazz-ul de la Cluj a fost despre conversație, malul mării a devenit despre urlete fără substanță. Aici am descoperit că, în 2025, tăcerea a devenit un produs premium. Se dă cu brățară, cu artificii și cu un acces în backstage plin de ipocrizie. Tăcerea se cumpără cu sold out și se vinde pe stories.
Devine vorba despre complicitate atunci când ai pe scenă artiști care își clădesc imaginea pe insulte grobiane. Dacă inviți un tip cu cazier de violență domestică și îl prezinți ca pe o vedetă, programul artistic este anulat de reabilitare publică a agresorului. Limbajul violent de aici a devenit normă ce nu mai are legătură cu revolta. Pe scenă, cuvintele devin un moloz toxic, un gunoi care nu are nicio legătură cu poezia urbană.
„Beach, Please!” este o afacere în care rușinea e dată pe silent și băgată-n portbagaj. Este Disneyland-ul decăderii, un dans ursăresc în jurul cadavrului bunului simț, unde toată lumea, influenceri, branduri, presă, tace pentru că nimeni nu vrea să deranjeze banul. Tăcerea nu doare acum, dar va durea când va fi prea târziu. Ne-am obișnuit cu lucrurile rușinoase până în punctul în care singurul lucru care ne mai jenează este că cineva le remarcă.
Echilibre și virtuozitate
Noroc că, la mijlocul lui iulie, la Bonțida, „Electric Castle” ne-a oferat o altă perspectivă. Să-l vezi pe Justin Timberlake sub cerul Transilvaniei, flancat pe afiș de Queens of the Stone Age și mai tânărul Yungblud, a fost o mișcare de șah cultural absolută. Iată că un festival poate fi și sofisticat, și relaxat, oferind un echilibru între pop-ul de A-list și vibrația indie care te face să te simți viu, departe de mizeria morală de la malul mării. „Electric Castle” pare un prieten care reușește să fie cool fără să se străduiască prea mult, care știe că sinceritatea bate oricând artificialitatea.
Tot în iulie, la Sibiu, „ARTmania” a adus pe Dream Theater, și aici trebuie să ne oprim o clipă să vorbim despre virtuozitate. Dream Theater e o trupă care demonstreaza de 40 de ani că-n muzică poți fi și spectaculos, și impecabil din punct de vedere tehnic. Concertul lor a fost foarte bun, precis, fiecare notă la locul ei, fiecare solo magnific astfel încât să ne facă să înțelegem că rock-ul progresiv e o formă de artă care cere dedicare și disciplină. „ARTmania” și-a confirmat astfel rolul de festival care nu face compromisuri, un loc unde publicul vine pregătit să asculte cu adevărat, nu doar să fie văzut.
În august, drumul spre Cluj ne-a mai spălat, din nou, din gustul amar. La „Untold”, am regăsit energia muzicii electronice care a funcționat ca un motor de optimism pur, uneori cam fără substantă. Aproape simultan, la Buftea, „Summer Well” și-a sărbătorit cei 14 ani confirmându-și statutul de refugiu al bunului gust, unde muzica alternativă funcționează ca un dialog între oameni care se înțeleg fără cuvinte. Festivalul a rămas antidotul necesar la agresivitatea sonoră a verii, un spațiu în care libertatea de a asculta ce simți cu adevărat nu trebuie negociată cu tirania playlist-urilor virale. Aici, alegerile tale muzicale nu sunt supuse validării publice, contează ce rezonează cu tine.
Monumentalitate și dualitate
Și apoi a venit toamna, și cu ea, Festivalul Internațional „George Enescu". Dacă ar fi să facem o listă cu lucrurile care contează cu adevărat în cultura românească, Enescu ar fi în top trei, alături de Brâncuși și poate Cioran (deși acesta din urmă ne face să ne simțim prost în legătură cu existența noastră, ceea ce e într-un fel terapeutic). Între 24 august și 21 septembrie, am avut ocazia să înțelegem de ce, la 70 de ani de la moartea maestrului, există o frumusețe care nu are nevoie de epatare pentru a fi monumentală.
Cum reușește muzica să fie atât de veche și atât de contemporană în același timp? Cum poți să transformi mitul în ceva care rezonează cu anxietățile zilelor noastre? Experiențele imersive au reușit să aducă muzica cultă în prezent, demonstrând că rigoarea și inovația pot merge mână în mână, oferind un sens profund unei piețe care, în restul timpului, pare că și-a pierdut reperele.
Festivalul Enescu e ca acel album pe care îl scoți din raft doar în anumite momente, când simți că ai nevoie de ceva mai mult decât distracție ieftină. E muzica pe care o asculți când vrei să te simți conectat la ceva mai mare decât tine, când îți dai seama că în spatele trending-urilor mai există o lume în care artă înseamnă cu adevărat ceva. Orchestre, simfonii, recitaluri care te fac să înțelegi că tăcerea dintre note e la fel de importantă ca notele însele.
Anul 2025 în România a fost despre această dualitate periculoasă: suntem capabili să onorăm geniul lui Enescu, dar suntem la fel de capabili să stăm spectatori la „pomana valorilor" de la malul mării.
Să scrii despre toate astea e ca și cum ai încerca să sortezi o colecție de viniluri unde unele sunt capodopere de colecție, iar altele ar trebui să fie topite și transformate-n oale de noapte.
Două țări în una singură: una care știe ce înseamnă excelența și care o caută cu disperare, și alta care s-a obișnuit cu mediocritatea și care o îmbrățișează ca pe o veche cunoștință. Nu știu care din cele două va câștiga pe termen lung, dar știu că, momentan, amândouă coexistă într-un echilibru precar.
