Doi din trei români cred că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun. Peste 55% dintre români mai cred și că în comunism a fost bine. Poate surprinzător e faptul că au aceeași părere și 45% dintre tinerii cu vârsta între 18 și 29 de ani, tineri care nici nu erau născuți în acea perioadă.
Celor care au uitat ce a însemnat cu adevărat comunismul, vrem să le reamintim. Celor care nu l-au trăit niciodată, vrem să le arătăm.
Reporter: „Era mai bine în comunism?”
Localnic București: „Da. Din punctul meu de vedere, în unele privințe, da.”
Reporter: „De ce?”
Localnic București: „Cum de ce? Pentru că aveai un loc de muncă asigurat. Pentru că aveai o casă cât de cât asigurată.”
Reporter: „Și credeți că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun?”
Localnic București: „Acuma…după ultimii 36 de ani, a fost mai bun decât ăștia. Nu are comparație.”
Mihai, pensionar: „Da, era mai bine din următorul punct de vedere: Canalul Dunăre-Marea Neagră are vreun echivalent astăzi?”
Reporter: „Și toate ororile comunismului?”
Mihai, pensionar: „Încă noi nu știm cât sunt orori, cât sunt exagerări, cât este subiect de presă interesant sau nu, sau care trebuie să ascundă ce nu se face astăzi.”
Lili, paznic: „Păi și atunci erau restricțiile alea cu cartele cu…da era mai bine oricum.”
Reporter: „De ce era mai bine?”
Lili, paznic: „Păi dacă unii are niște salarii exagerate și noi niște mizerii...”
Reporter: „Și ce vi se pare că era mai bine pe vremea aceea și nu aveți acum?”
Lili, paznic: „Păi acum ai de toate da nu ai cu ce să cumperi.”
Mulți dintre acești oameni sunt victimele unei false memorii istorice induse
Cosmin Popa este cercetător la Institutul de Istorie din București. Spune că mitul abundenței din comunism, care îi inspiră pe unii nostalgici să spună că România o ducea mai bine, rămâne doar asta, un mit. În realitate, românii au îndurat foamea și frigul, pentru ca Ceaușescu să își îndeplinească marele vis: achitarea datoriei externe a României.
Cosmin Popa, cercetător la Institutul de Istorie București: „A reușit in extremis să returneze acea datorie. Dar această returnare înainte de termen a datoriei a avut efecte catastrofale asupra dezvoltării - inclusiv economice - a României, producând o criză tehnologică fără precedent, din care economia socialistă a României nu și-a mai revenit niciodată. Așa că nu este de mirare când, la începutul anilor 90, mai mult de jumătate din această industrie, a cărei rațiune de existență se sprijinea de fapt pe piața estică, a dispărut. Pentru că ea pur și simplu nu avea bază tehnologică și nici n-avea piață de desfacere.”
Însă nu doar o parte dintre adulți este nostalgică. Și unii tineri privesc cu admirație acele vremuri, deși nu le-au trăit deloc.
Daniel Șandru, Președinte IICCMER: „Avem o formulă de nostalgie pro totalitară care preia și instrumentalizează elemente ce țin de fascismul legionar interbelic cu elemente care țin de național-comunism. E un mix ideatic care este livrat pe piață cu ajutorul rețelelor de socializare, de foarte multe ori bazat pe o istorie fake și care este utilizat în scop electoral.”
Daniel Șandru este Președintele Institutului de Investigare a crimelor Comunismului. De ani de zile, instituția cere Guvernului programe de conștientizare a trecutului, întocmai ca noile generații să nu cadă în plasa extremismului. Fără succes, însă.
Ce știu tinerii despre comunism
Mario, elev: „Nu știu foarte multe. Ce am auzit și eu de la istorie. Aia cu înfometarea, cu razia, sau rația... Nu mai știu. Știu că se dădea mâncare pe cartelă, căldură puțin. Televizorul, la fel, o oră sau două, mi se pare.”
Reporter: „Și părinții, bunicii ce ți-au povestit?”
Mario, elev: „Nu știu, că nu am prea discutat cu ei. Sunt păreri împărțite așa.”
Reporter: „Și tu de ce parte ești?”
Mario, elev: „Nu-mi dau seama...pozitiv, negativ”.
Reporter: „Tu ce știi despre comunism?”
Gabi: „Știu că era horror. Nu știu să vă zic.”
Reporter: „Ai învățat ceva, la istorie, despre comunism?”
Gabi: „Nu. Decât în afară... pe TikTok mă mai uitam... pe TikTok și pe Google. Dar nimic interesant.”
Anemaria Soreață, profesoară de istorie: „Am întâlnit și tineri care nu știau, dar tinerii sunt în proces de învățare. Cel mai trist este când ei aud în jurul lor, fie în familie, fie pe stradă, fie la școală, faptul că li se spune că era mai bine în perioada comunistă.”
Anemaria Soreață este profesoară de istorie. De anul acesta, predă și istoria comunismului, ca materie obligatorie la clasa a XII-a.
Profesoară: „Dacă vorbim individual cu foarte mulți oameni, ne spun: da' eu nu am murit de foame. Noi chiar aveam bine în frigider multe alimente.”
Istoria României este predată la clasa a 8-a și a 12-a.
Maia Bondici, jurnalistă Euronews: „Avem manualul de istorie la clasa a VIII-a și începem cu rezistența anticomunistă, viața cotidiană în perioada regimului comunist, manipulare și propagandă, epoca Nicolae Ceaușescu, România în contextul Războiului Rece. Și încheiem cu Revoluția, care este un paragraf în manual și încă un paragraf despre mineriadă. Asta se predă în clasa a 8-a. Vă întreb dacă e suficient ca un copil de clasa a VIII-a să știe doar atât despre tot ce a însemnat comunismul.”
Anemaria Soreață, profesoară de istorie: „Din perspectiva mea, care este fix subiectivă, este puțin, dar pot eu să mă adaptez și să încerc să-l determin pe el să fie curios, să caute mai mult.”
Danie Șandru, Președinte IICCMER: „Este o problemă legată de școala românească, care nu a făcut niciun fel educație cu privire la valorile democratice și cu privire la ce a însemnat totalitarismul în România.”
La Institutul Crimelor Comunismului se strâng toate ororile de neconceput prin care au trecut, de exemplu, copiii considerați „defecți” de către regimul comunist.
Aproximativ 15.000 de copii au murit în căminele spital din perioada comunistă
Daniel Șandru, Președinte IICCMER: „Odată pusă pe fruntea lor eticheta de irecuperabil sau nerecuperabil, intrau pe acest culoar al morții și erau transferați practic la aceste cămine spital, fiind considerați nu oameni, ci unități economice. Erau bătuți, erau abuzați, erau ținuți în frig și, ca atare, majoritatea diagnosticelor identificate cu ocazia decesului lor vizau bronhopneumoniile, dar vizau și malnutriția. Așadar, erau total dezumanizați și practic, calea finală, așa cum s-a întâmplat în cazul multora dintre ei, era cea spre moarte.”
Mii de copii abandonați au trecut pragurile celor peste 25 de cămine spital de la vremea respectivă. Înecați în beznă, singurătate și, de multe ori, în propriile fecale, copiii nu puteau să privească spre cei care ar fi trebuit să-i ocrotească, cu vreo urmă de speranță.
Căminele spital n-au fost doar rezultatul nepăsării și al brutalității, ci și al politicii demografice a regimului comunist. S-a dorit creșterea rapidă și forțată a natalității.
- Aproximativ 10.000 de românce și-au pierdut viața în urma decretului din 1966 care interzicea avortul și contracepția.
Cătălina Andrieș, fondator muzeul comunismului București: „Cel mai adesea, erau metode brutale, de introducere de obiecte ascuțite, de plante otrăvitoare, ceaiuri. Evident, femeile întâi încercau metode casnice - mutat de mobilă, urcat de scări - în speranța că poate vor pierde sarcina. Atât de mare era disperarea. Fiecare maternitate avea arondat un milițian, un securist care urmărea. Și atunci, dacă femeile ajungeau cu complicații de sarcină, întâi erau interogate și apoi li se dădea voie doctorilor, medicilor să le verifice. Tocmai de aceea au fost foarte multe morți.”
Cătălina Andrieș este fondatoarea muzeului Comunismului din București. Este unul dintre puținele muzee construite în România - și acestea, de privați, nu de stat. Zeci de copii îi trec pragul săptămânal. Pot să vadă și să atingă relicvele comunismului. Mulți dintre ei aud pentru prima dată despre ororile acelor vremuri.
Cătălina Andrieș, fondator muzeul comunismului București: „De cele mai multe ori, cunoștințele lor despre comunism sunt legate de amintirile părinților, ceea ce nu este întotdeauna foarte bine, pentru că sunt legate de copilăria părinților și anume de o perioadă nostalgică, când totul era bine și lipsit de griji, pentru că așa este copilăria, în general. Dar majoritatea dintre ei rămân surprinși când descoperă ce s-a întâmplat de fapt în comunism.”
Același lucru se întâmplă și când Andrei Galiță le prezintă copiilor din școli echipamentele cu care Securitatea supraveghea populația.
Andrei Galiță, investigator CNSAS: „În momentul în care ei văd fotografii de filaj, cu tineri urmăriți doar pentru că ascultau muzică rock sau doar pentru că au trimis niște scrisori la Radio Europa Liberă, în care cereau niște dedicații muzicale pentru iubitele sau iubiții lor, asta șochează puțin.”
Sunt 28 de kilometri de dosare la Arhivele Securității.
Andrei Galiță, investigator CNSAS: „Securitate a fost o poliție secretă în mâinile puterii politice comuniste, cu rolul de a menține la putere această putere politică și cu rolul de a o proteja de orice fel de amenințare. Până și de un posibil gând pe care l-ar fi putut avea cineva care era împotriva comunismului. Frica era atât de puternică, teama de Securitate, teama de faptul că, noaptea, poate să-ți bată la ușă doi ofițeri de securitate și te pot invita la niște discuții care urmau să se termine la o dată pe care n-o puteai aproxima.”
Era o societate în care toată lumea devenise suspicioasă.
Șerban Pavlu, actor: „Toată lumea spunea: 'Băi, nu vorbiți la telefon'. Și întrebarea era 'dar de ce?' Și se făceau tot felul de semne, chiar ajunsese așa, un limbaj paralel, aproape un limbaj al semnelor codate, că cineva te ascultă, că cineva nu e de încredere, că cineva se… (duce două degete la umăr). Asta însemna că are grade, că lucrează pentru Securitate, de obicei, sau ne ascultă de sus, sau simplul fapt că cineva făcea, se strângea privirea și se ducea degetul la buze, adică „taci, că nu e bine să vorbești, uite e și el aici și ne ascultă, lasă că-ți spun eu mai încolo.” Asta era o societate în care toată lumea devenise suspicioasă.”
Actorul Șerban Pavlu și-a petrecut o bună parte din copilărie în comunism. La acea vreme, pe prima pagină a manualelor se afla, tot timpul, portretul lui Nicolae Ceaușescu. De altfel, o imagine pe care românii o vedeau și în fiecare sală de clasă sau în fiecare instituție.
Șerban Pavlu, actor: „Am trăit până la 14 ani uitându-mă hipnotizat la o etichetă de ciocolată din străinătate sau la...nu știu...o haină, visând doar că există o altă lume, mai bună, mai corectă, mai....până la urmă, mai îmbelșugată, spre care noi nu o să putem niciodată avea acces. Și că vom muri așa, în negrul asta care domnea peste tot, în mizerie, îmbrăcați prost, prost educați, fără să văd niciodată niciun oraș din Europa măcar, fără să pot asculta muzica, ce interese aveam eu la vârsta aia.”
Muzica, între refugiu și cenzură
Vocea lui Andrei Voiculescu a însemnat, pentru mulți români, „libertate”. Adesea ascunși sub plapumi groase și cu volumul dat încet, ca nu cumva să îi audă vecinii, românii ascultau Radio Europa Liberă.
Andrei Voiculescu este cel prin mâinile căruia au trecut mii de scrisori din România, fiecare cu cerințe muzicale.
Andrei Voiculescu, fost DJ Europa Liberă: „Trebuie să fie în colțul ăsta, aici este scris. Și copilul ăla mi-a scris: dragi tovarăși de la cenzură…”.
Maia Bondici, jurnalistă Euronews: „Rog ca domnii de la cenzură să lase, să binevoiască, să treacă această vedere. Mulțumesc.”
Andrei Voiculescu, fost DJ Europa Liberă: „Da, dar celălalt scrisese mult mai frumos. Cel care mi-a trimis primul. Și asta este din 89. Celălalt îmi scrisese mult mai mișto. Și era și mai mare încercuit. Și și-a mâncat, bietul de el, din listă. Dragi tovarăși de la cenzură, vă rog lăsați această carte poștală să treacă. Noi iubim muzica, iar muzica nu are nicio vină.”
Andrei Voiculescu a plecat legal din România în 1975. A intrat în vizorul Securității câțiva ani mai târziu.
Andrei Voiculescu, jurnalist Europa Liberă: „Eu sunt sigur că aveam un dosar de urmărire operativă, din cauză că eu, din 69’ sau 68’, am început să lucrez la Televiziunea Română. Am reușit să văd tot felul de filme. Adică ce luau cenzorii care se uitau și o persoană le traducea. Și am reușit să văd. printre altele, desene animate. Dacă până și desenele animate le cenzurau.... Când am ajuns la radio, erau cenzurate de obicei când deveneau mai vocali Beatles-ii. Trebuia să editezi banda.”
Doza de propagandă zilnică
Pe oriunde mergea, Nicolae Ceaușescu era întâmpinat de mulțimi care îi scandau, cu entuziasm, numele. Nu pentru că așa simțeau să facă, ci pentru că așa trebuia. Românii erau luați de acasă, de la serviciu, de oriunde se aflau și erau aduși în stradă, cu poze și pancarte. Așa, Ceaușescu vedea că este iubit de popor. Mascarada se repeta și când vizita magazinele alimentare.
Zilnic, la televizor, în cele două ore de program, românii urmăreau vizitele lui Ceaușescu din țară. Era pictată o iluzie a abundenței, a prosperității și a unei producții de neimaginat. Într-un cuvânt, propagandă. În realitate, magazinele arătau așa: rafturi care nu aveau nici măcar praf pe ele, darămite mâncare.
Cătălina Andrieș, fondator muzeul comunismului București: „Fiecare familie primea o cartelă pentru alimentele de consum generale, făină, ulei, zahăr, pâine. În majoritatea țării era cartelă de pâine, adică nu puteai să-ți iei cât ai nevoie, trebuia să-ți iei atât cât îți impuneau ei. Problema nu este doar existența cartelei, problema este că nu se găsea nimic, adică nici măcar nu-ți puteai lua ceea ce era pe cartelă. Iar în momentul în care se aducea la magazin ceva, toată lumea se strângea la coadă.”
Produse de bază, pe care le găsim astăzi în orice magazin, deveniseră un lux. Inclusiv curentul, care se lua atât de des încât românii erau echipați cu lanterne.
Cosmin Popa, cercetător la Institutul de Istorie București: „Prin deficitul de toate felurile, că vorbim de cel de resurse energetice, că vorbim de cel de alimente, de servicii, de obiecte de uz casnic și așa mai departe, de obiecte de primă necesitate, deficitul nu era doar o manieră de reducere a consumului, era și o manieră de creștere a controlului sistemului politic asupra societății, pentru că, reducând resursele alocate societății și condiționându-le de obediență și de supunere, atunci sistemul de control devine mult mai eficient.”
Secătuirea populației i-a împins pe români…să se descurce. Au luat de unde au putut. Mulți dintre ei, dacă lucrau în fabrici, reușeau să mai ciupească de la angajator: o poliță de metal, o bucată de carne sau... o pâine. Ca să supraviețuiască, românii s-au întors la bazele antice ale economiei: trocul.
Cosmin Popa, cercetător la Institutul de Istorie: „Astfel de oameni puteau adera la subsisteme și la sisteme, astfel încât să acceseze cu mare succes resursele deficitare. Așa se explică și răspândirea acestor legende cum că lumea era plină de bani și frigiderele erau pline și n-aveau pe ce da banii? Nu. Dacă făceai parte dintr-o familie de intelectuali, de profesori, nu erau nici atât de mulți bani și nu erau nici atât de pline frigiderele.”
Intelectualii erau cei care ar putea contesta politica oficială și întoarce gândirea maselor împotriva dictatorului Ceaușescu. O amenințare de neconceput. Așa că orice critică adusă sistemului era grav sancționată.
Daniel Șandru, Președinte IICCMER: „Din 47’ până în 89’, marea parte a intelectualității românești a pierit în închisori românești, în închisorile comuniste, în anii 50’-60’. Teoretic, din 64’, România, dat fiind că existau presiuni internaționale, nu mai avea deținuți politic, însă ei au existat în continuare chiar la Aiud, în 1989. Aveam în continuare deținuți pe motive politice.”
Într-un univers al cenzurii, al terorii și al lipsurilor crunte, un singur lucru le-a fost lăsat, un lucru pe care nimeni n-a putut să li-l ia.
Andrei Galiță, investigator CNSAS: „Sigur, nu reușeau să blocheze și gândul, gândul către libertate, gândul către democrație, gândul că nu e bine ce se întâmplă aici. Dar reușeau să facă o tăietură foarte brutală pe acel fir, de la gând la acțiune.”
Însă acea tăietură avea să se țeasă la loc în 1989, la Revoluție.
Șerban Pavlu, actor: „Eram singur acasă, urma să mă duc la școală și am început să plâng. Nu știam de ce plâng, pentru că simțeam că ceva se va schimba, ceva...că coșmarul ăsta în care trăiam, într-un fel sau altul, o să se sfârșească.”
Cosmin Popa, cercetător la Institutul de Istorie București: „Aveam 16 ani și am să vă spun ceva. Am ajuns în centrul Bucureștiului cu o coloană de muncitori de la IMGB. Și pot să mă mândresc că am fost persoana care a spart primul panou cu realizările epocii de aur.”
Marile orașe ale României devin câmpuri de luptă. Scene parcă desprinse dintr-un război acaparează Bucureștiul. Doar că românii nu se luptau cu un intrus dintr-o țară străină, ci cu alți români. Cuplul Ceaușescu încearcă să fugă cu elicopterul din București, însă ambii sunt prinși și executați. Odată cu ei, moare și umbra ce se așternea peste țară. Pe 26 decembrie, românii aveau să fie liberi.
Reporter: „Ce le-ați transmite celor care simt că ar vrea să se întoarcă în comunism?”
Cosmin Popa, cercetător la Institutul de Istorie București: „După puseul de furie legitim… i-aș ruga pe acești oameni să fie atenți la ce își doresc, că s-ar putea să se îndeplinească.”
Șerban Pavlu, actor: „Ești liber să spui că ești, nu știu, adeptul unui liberalism de a pune piețe libere, sau, dimpotrivă, că ești suveranist și că tu vrei să se mănânce numai roșii din România și să pui zimbrul pe steag. Dar ești liber s-o faci.”
În mai 1990, românii ieșeau, pentru prima dată în ultimele decenii, să-și aleagă liber conducătorii. Însă liniștea promisă nu a fost să fie. A început mineriada pe 13 iunie 1990. Mii de ortaci, în frunte cu Miron Cozma, au ajuns în Capitală și au lăsat prăpăd în urma lor. Oficialii susțin și astăzi că 6 oameni au murit și că 1.000 au fost răniți. Asociațiile victimelor de la Mineriadă spun că cifrele reale sunt mult mai mari.
Deceniul pierdut al României, așa cum numesc unii perioada anilor 90-2000, a trecut și el. Noul secol avea să aducă țării apartenența la NATO și integrarea în Uniunea Europeană. Peste 100 de miliarde de euro am primit pentru a ne face țara mai frumoasă. Mai eficientă. Mai sănătoasă. Mai democratică. Mulți nu v-ați găsit locul. Câteva milioane dintre voi ați căutat o țară mai bună în afară. Poate mulți sunteți supărați pe cei care ne conduc. Poate viața nu e tocmai ușoară. Însă, astăzi, aveți voie să spuneți asta.
Ei sunt cei care au luptat ca, astăzi, noi toți să putem face asta. Ei sunt cei care s-au agățat de libertate și nu i-au mai dat drumul.
Cred în continuare că mai bine mort decât comunist, deși v-am spus nu Comunism era în România. În România era o dictatură mizerabilă, era noaptea…
Realizator: Maia Bondici
Editor imagine: Alexandru Dimitriu
Cameraman: Cristi Petrescu, Adrian Goloiu, Stelian Bunilă, Elena Cosma
Grafică: Alexandru Graur, Tiberiu Ștefănescu, Diana Samoilă
