Este o ironie administrativă a sorții ca un om care și-a petrecut patru decenii descriind naveta spre casă să plece definitiv exact când toată lumea apasă pedala de accelerație pe aceleași acorduri. Există un moment, undeva între aglomerația de pe DN1 și liniștea din familie, când vocea lui Chris Rea devine o prezență solidă, aspră, ca o mână de pământ aruncată peste zăpada prea albă.
Se produce aici un paradox geografic și spiritual pe care doar el îl putea gestiona: în timp ce vocea lui ne asigură că suntem pe drumul cel bun, spre căldura familiei și a sărbătorii, același timbru ne avertizează că asfaltul de sub roți este, de fapt, calea spre un abis colectiv. Suntem blocați între speranța unui Crăciun perfect și realitatea brută a „The Road to Hell", două destinații care în muzica lui par să împartă același indicator rutier. Rulăm pe banda de urgență a propriilor noastre temeri și fredonăm un colind în timp ce vedem avertizările de pe marginea drumului.
Moartea nu este un eveniment spectaculos în lumea lui, ci mai degrabă o ultimă ieșire de pe autostradă, o semnalizare discretă spre dreapta, acolo unde asfaltul se termină și începe altceva. Ne place să credem că artiștii aleg momentele astea cu grijă, însă adevărul este mult mai prozaic. Chris a plecat pur și simplu și a lăsat în urmă o dilemă: dacă drumul spre iad și drumul spre casă sunt, de fapt, aceeași bandă de circulație, parcursă în sensuri diferite.
În timp ce radiourile vor continua să ruleze hiturile de sezon, adevărata moștenire rămâne ascunsă în straturile mai adânci ale discografiei lui, acolo unde vocea aceea dogită spune adevăruri despre lucruri mărunte și esențiale.
Să încep cu „Stainsby Girls". Ritm molcom și o poezie despre rădăcini și amintirea unei tinereți dintr-un oraș industrial unde dragostea avea miros de ploaie și oțel.
Nu pot ocoli „On the Beach", o piesă care reușește să prindă melancolia soarelui care apune peste o vară care știi sigur că se va termina, oricât de mult ai vrea să reții momentul.
Și la final „Looking for the Summer" care este o meditație despre trecerea timpului și despre felul în care ne petrecem viața așteptând mereu o altă etapă, un alt anotimp, o altă lumină.
Chris Rea a înțeles că viața este o succesiune de distanțe parcurse între puncte care contează. Acum, când motorul s-a oprit, rămâne doar vibrația slide pe care chitara o dă, o notă prelungă care plutește peste restul traficului. Este o plecare discretă, fără zgomot inutil, ca o mașină care dispare în ceață, lăsând în urmă doar luminile roșii de poziție, tot mai mici, până când devin una cu orizontul. E liniște acum. Chris a ajuns, în sfârșit, acolo unde nu mai e nevoie de hartă.
