Când eram mici, visam să fim mari. Trăiam cu impresia că unui adult nimeni nu îi cere socoteală. Că trezitul la 7 dimineața nu mai e atât de greu și că profesorii nu ne vor mai bate la cap cu teme. Pentru unii copii din România, viața de adult a început înainte de vreme. Au fost împinși să ia decizii pe care niciun copil nu ar trebui să le ia. Nu știm câți minori lucrează la negru în România. Nu există statistici. Conform datelor oficiale primite de la Ministerul Muncii, din iunie și până în octombrie au fost găsiți …78. Noi l-am găsit pe al 79-lea. Ionuț nu se află printre cei depistați de autorități.
Munca pentru supraviețuire
Ionuț, elev: „Ai mei sunt despărțiți de ceva timp. Am stat cu unul dintre părinți până acum aproximativ doi ani de zile, iar de la anumite certuri și discuții el a ales să plece și cam atunci am rămas și singur și atunci am rămas în stadiul în care a trebuit să mă duc la muncă, să întrețin chiria, casa și liceul.”
Reporter: „Ce vârstă aveai?”
Ionuț: „15 ani.”
Reporter: „Și de atunci ai început să lucrezi?”
Ionuț, elev: „Nu. De muncit, muncesc de la 13 ani. De 2 ani stau singur și întrețin casa, dar între școală și serviciu sunt de atunci de la 13 ani. Maică-mea nu prea a zis nimic deoarece nu prea relaționam cu dânsa, iar taică-meu mi-a zis „ești mare, faci ce vrei”. Adică nu prea l-a interesat ceea ce fac.”
Ionuț are 17 ani și trăiește la marginea capitalei europene numită București. Lucrează pe șantier, în construcții. Se întreține singur cu aproximativ 2 - 3 mii de lei în fiecare lună. Asta când nu plouă afară și poate să lucreze. Deși a vrut să abandoneze școala inițial, domnul și doamna l-au convins să nu o facă. Adică profesorii lui din gimnaziu.
Marius, profesor: „Mi s-a părut un eșec și al meu și cumva al societății. Mi se pare trist să auzi că un copil începe decizia asta cu vorbele astea.„ Mă gândesc să mă las de școală”. Dar nu te mai gândi la asta, că nu, nu e ceva ce poate fi negociat.”
Chiar dacă nu a abandonat școala, atunci când are o lucrare mai importantă pe șantier, alege să mai chiulească. Pentru el, timpul literalmente înseamnă bani, iar banii înseamnă supraviețuirea.
Reporter: „Ce faci în timpul tău liber?”
Ionuț, elev: „Timpul meu liber? E destul de simplu. Aleg ori să mă odihnesc din cauza oboselii, ori să ascult muzică, să mă plimb un pic cu bicicleta. Mă eliberează chestia asta, ca să spun așa. Îmi place să fiu singur oarecum. Sunt momente în care, chiar dacă am 17 ani, mă mai dor anumite părți ale corpului, oasele, mâinile, umerii.”
A ales să nu spună nimănui că a fost abandonat de părinți. I-a fost frică să nu fie forțat în sistemul de plasament românesc.
Irina Zamfirescu, sociolog: „Oamenii vulnerabili mai degrabă se tem de stat, pentru că interacțiunile lor, din păcate, de cele mai multe ori, sunt violente. Cum să-ți fie frică de o instituție publică a cărei misiune, nu filozofică, prin constituție, este bunăstarea cetățenilor? E absența statului. Absența statului care la 13 ani nu l-a văzut în ce situație se află.”
„Munca la vârste fragede, ca și consecință a sărăciei, reprezintă un eșec al sistemului de protecție socială.”
Florin Manole, ministrul Muncii: „Dacă lucrezi la vârste atât de fragede este ilegal și angajatorul respectiv este responsabil. Dar munca la vârste fragede, ca și consecință a sărăciei, reprezintă un eșec al sistemului de protecție socială și reprezintă un eșec al statului social. Pentru acești copii este o problemă de implementare a politicilor publice deja existente. Este o problemă a direcțiilor de asistență socială din respectiva zonă. Dacă vorbim de București, cu atât mai mult pentru că Bucureștiul este un oraș cu un PIB comparabil cu Berlinul, cu resurse economice enorme dacă se compară cu regiunile sărace din această țară, deci cu potențial de a gestiona aceste cazuri izolate.”
Atât de izolate încât autoritățile par că nu pot sau nu vor să le găsească. Le-am găsit noi, în schimb: cazurile 80 și 81 vin din județul Călărași. Le spunem cazuri, însă în spatele acestor cifre se ascund poveștile unor oameni reali.
Georgiana: „Plec la muncă. Nu stau.”
Reporter: „Pe la ce oră pleci la muncă?”
Georgiana: „Pe la 11 și ceva 12.”
Reporter: „Și la ce oră de întorci?”
Georgiana: „Tot așa pe la 10 seara. Sau la 8, 9. Depinde câtă marfă este în depozit.”
Reporter: „Cum ai ajuns să lucrezi?”
Georgiana: „Am auzit că se duce o fată de la mine din clasă, eram a șaptea, la muncă și voiam și eu și m-am rugat de mami și tati să mă lase, să mă lase, să mă lase, să mă lase. Ei n-au vrut să mă lase. După m-au lăsat că am insistat prea mult.”
Georgiana are 15 ani, dar lucrează de la 13. Câștigă 120 de lei pe zi. Tatăl ei este plecat la munca în străinătate și trimite lunar câte 3 - 4 sute de euro în țară. Mama este casnică și are grijă de ceilalți 4 frați și surori. Alți trei sunt mari deja. Recent, Georgiana i-a anunțat că vrea să renunțe la școală. Va merge în Anglia, la fratele ei, pentru a-l ajuta să-și crească copilul.
Carmen, mama Georgianei: „Prima dată am avut o ceartă, am zis ca să meargă la școală, că dacă merge la școală învață pentru ea, nu mai învață pentru mine și am ajuns la comun acord cu soțul ca să o lăsăm. Că a zis dacă o lăsăm iar să meargă la școală, iar nu facem bine pentru că iar n-o să meargă și iar o să stea pe străzi și am rămas ca să meargă la nenea, așa-i spune la fratele ei. Să aibă grijă de fată că e mărișoară. Nu e micuță, are cinci anișor, dar să-i ajute și pe ei cum poate.”
Georgiana ar fi trebuit să fie clasa a 9-a. Însă a rămas să repete clasa a 8-a.
Georgiana: „Am rămas din cauza doamnei de chimie. N-a vrut să mă mai treacă și am ales să mă întorc înapoi. Și când am văzut în ce fel îs copiii m-am răzgândit. Nu mi-a plăcut și i-am zis mamei că nu vreau să mai merg.”
Reporter: „În ce fel sunt copiii?”
Georgiana: „Sunt și foarte răi, numai cu gen bătaie, certuri pe băieți și chestia asta eu nu…numai. S-au bătut în curtea școlii două fete pentru un băiat și cred că au 12 sau 11 ani copiii. M-am băgat între ele și au început să țipe la mine și…și eu nu am răbdare să țipe cineva la mine.”
Abandonul școlar, lăsat moștenire din generație în generație
Nici tatăl și nici mama Georgianei nu au terminat 8 clase.
Irina Zamfirescu, sociolog: „De cele mai multe ori, ei se nasc în niște familii care au avut niște copilării cel puțin la fel de violente dacă vrei, din păcate, încă avem acest fenomen de reproducere a sărăciei. Și asta pentru că, de fapt, nu avem niște politici publice care trebuie să vină din foarte multe părți, pentru că sărăcia e unul dintre cele mai complexe fenomene sociale, care cumva să abordeze fiecare aspect al sărăciei.”
Un fenomen social complex, cel mai bine înțeles atunci când este privit de la firul ierbii. Am vrut să vedem cât de bine îl înțelege primarul din localitate. Așa că l-am sunat.
Primarul comunei: „Doamnă, să știți că eu nu am cunoștință de copii care muncesc la negru, nu am cunoștință, nu chiar nu cunosc cazuri.”
Reporter: „Și când aflați de un caz de abandon școlar, ce faceți?”
Primarul comunei: „Nu știu să vă spun. Când aflăm de un caz de abandon școlar. Pentru că într-un an de zile de când sunt primar, mie nu mi-a venit nimeni cu un caz de abandon școlar. De regulă se ocupă asistenții comunitari.”
Reporter: „Așa și ce fac asistenții comunitari? Sunt în comunitate?”
Primarul comunei: „La ora asta nu mai am. La început am avut până prin vară, la ora asta nu mai am, că fetele au plecat.”
Reporter: „Și ce se întâmplă cu copiii ăia între timp, care acum abandonează școala, care nu mai vin la școală, care merg să muncească?”
Primarul comunei: „Nu cred că există copii care muncesc, care sunt exploatați. Deci aveți cuvântul meu că eu am venit de un an de zile și am tot încercat și n-am nicio problemă chestia asta să-i ajut, dar faptul că muncesc eu nu am văzut și vă zic, nu muncesc părinții lor, nu muncesc ăștia care… pentru că am cel mai mare număr de asistați social și tot încerc să-i aduc la școală și tot încerc și pe ăștia să le dau de muncă.”
„Asistat social. În România, această sintagmă aproape că a ajuns o înjurătură.”
Irina Zamfirescu, sociolog: „Încă avem unele persoane acest discurs în care sărăcia este o responsabilitate individuală, individul a eșuat, drept pentru care nu prea ai o presiune publică mare explicită ca autoritatea publică să facă ceva, să gestioneze responsabil sărăcia în România. În momentul în care, de exemplu, ție ți se spune de la televizor „asistat social” în România, această sintagmă aproape că a ajuns o înjurătură.”
Florin Manole, Ministrul Muncii: „Insist pe discursul public și pe ceea ce de 35 de ani se numește blamarea celor săraci. Copii care muncesc la vârste atât de fragede arată că lenea celor asistați sociali, clamată inuman de unii politicieni, este o teză falsă.”
Daniela Arbagic conduce Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din Călărași. Adică instituția al cărei scop este să se asigure că astfel de cazuri nu există. Că elevii nu merg la muncă, ci la școală.
Daniela Arbagic, Directoare DGASPC Călărași: „Ar trebui să facem într-adevăr prin echipa mobilă, dar noi nu am fost sesizați de nimeni din cadrul primăriei.”
Reporter: „Dar dumneavoastră puteți să mergeți în teren, de exemplu, să vizitați familiile vulnerabile?”
Daniela Arbagic, Directoare DGASPC Călărași: „Noi mergem în teren acolo unde avem sesizări. Noi suntem o instituție de interes județean și primii care iau contact cu problemele sociale în risc sunt cei de la primărie. Familia e prima care trebuie să intervină și până la urmă tot comunitatea locală, ea e cea care trebuie să întindă o mână primăriei, copiilor și familiei.”
Reporter: „Cum să vină comunitatea să se ajute reciproc când oamenii nu se pot ajuta ei pe ei?”
Daniela Arbagic, Directoare DGASPC Călărași: „Există comunități care au reușit să îmbunătățească semnificativ viața unor copii prin nu știu, pur și simplu le-a făcut curățenie în curte, în grădină, le-a zidit un perete, le-a igienizat casa și am reușit să găsim o bunică sau o mătușă care să ținem copilul aproape de familie.”
Patru ore mai târziu, ne-a sunat.
„Dacă tot muncim, haideți să nu ne batem joc că am consumat benzină și oameni.” - Daniela Arbagic, Directoare DGASPC Călărași
Daniela Arbagic, Directoare DGASPC Călărași: „Eu am angrenat forțe și resurse umane și materiale și am făcut o anchetă socială acolo, cu echipa mobilă, cu toată lumea. Nu am găsit absolut nimic, nici la două ferme agricole din zonă și nici la o stână de oi din împrejurimi. Dumneavoastră ați sesizat și eu pare că nu-mi fac treaba. Dumneavoastră aveți subiecte de presă. Deci chiar să știți că mai și muncim, dar dacă tot muncim, haideți să nu ne batem joc că am consumat benzină și oameni care puteau să facă cu totul altceva la un caz chiar real, care avea nevoie de intervenție.”
Deși milioane de euro s-au investit în programe sociale, atât de la Ministerul Muncii cât și de la cel al Educației, rata abandonului nu pare să scadă însă.
Florin Manole, Ministrul Muncii: „Un proiect de 800 de milioane de euro. Un proiect enorm, așadar, pe care îl avem și cu care intervenim în 2000 de comunități rurale din această țară, pentru cel puțin 450.000 de beneficiari. Acest proiect va aduce în mod concret beneficii materiale tangibile, de genul reparațiile minore ale unor case în situații precare, sprijin pentru copiii în risc de abandon școlar, un program de genul masă caldă.”
O treime dintre copiii români trăiesc în sărăcie
Asta ne arată un studiu al organizației Salvați Copiii. Vorbim de peste 1 milion de tineri cu vârsta sub 18 ani. Printre aceștia se numără copii care nu-și permit nici măcar să meargă la școală. Asta deși în teorie, învățământul e gratuit. Așa că unii dintre ei sunt obligați chiar să muncească.
Reporter: „Cum e posibil ca un copil de 13-14 ani să abandoneze școala ca să muncească?”
Daniel David, ministrul Educației: „Este posibil, mă rog, este și cultura noastră. Este zona pe care a spus-o foarte bine, o zonă de sărăcie, zona dezavantajată, în care copilul este văzut mai degrabă ca forță de muncă, nu ca o persoană care are nevoie de educație ca să-și crească șansa în viață de succes. Noi va trebui să ne hotărâm ce facem cu învățământul în mediu rural, pentru că acolo fragmentarea este foarte mare. Acolo nu mai este o decizie doar educațională sau din partea ministrului educație. Trebuie să fie o decizie oarecum politică și asumată.”
Reporter: „Când credeți că vom decide? Pentru că viețile lor sunt puse pe stop.”
Daniel David, ministrul Educației: „Se poate face în varianta asta. Să se asigure că este un curriculum care-i atrage la școală, să se asigure că cei care sunt săraci vin din zona asta, au bursa socială, care totuși îi mai încurajează să vină la școală. Masa sănătoasă e acolo, asta pot să fac eu.”
Programul vizează doar aproximativ 500.000 de elevi, din cei peste 3 milioane. Pentru mulți dintre copii, masa primită la școală înseamnă singura hrană pe ziua respectivă.
Tot în județul Călărași, în aceeași comună am găsit-o pe Maria. O bunică în vârstă de 59 de ani. Cei patru copii ai ei sunt deja adulți și sunt plecați la muncă fie prin țară, fie prin străinătate. Alex, unul dintre nepoți ar fi trebuit să fie clasa a 9-a.
Maria, bunică: „Acum un an a abandonat școala că nu prea mă mai țin puterile să-i mai țin. Dacă părinții sunt plecați, nu pot să mă mai țin după ei, să văd ce face, să mă duc la muncă să muncesc, să am bani. Nu pot să o ducă numai cu ce le dă la școală să mănânce. Sunt mari. Le e rușine și lor acum să aibe un ban de buzunar. S-a mai dus și el la muncă colo. Ba pe șantier, ba la lemne de spart. Pe unde a găsit s-a mai dus la muncă.”
Reporter: „Câți ani are?”
Maria, bunică: „Are 16 ani.”
14 nepoți au fost lăsați în grija bunicii.
Aproximativ 55.000 de copii din România au unul sau ambii părinți plecați în străinătate (sursă: Salvați Copiii)
Maria, bunică: „Două s-au căsătorit.”
Reporter: „Ce vârstă aveau?”
Maria, bunică: „Până în 16.”
Reporter: „Și au renunțat la școală atunci când s-au căsătorit?”
Maria, bunică: „Una da. Una terminase a 8-a. Una tot în a 8-a a renunțat și ea și a plecat. Ce puteam să mai fac?”
Și cei trei copii ai Ralucăi au rămas în grija bunicii. Au 12, 10 și 8 ani. Raluca are 28. S-a căsătorit la 15 ani.
Raluca, mamă: „Ne știam de mult noi doar că n-am stat ca gagici decât 3 zile și pe urmă ne-am luat. Copil, n-avem minte. Că altfel dacă aveam, nu mă căsătoream la 15, 16 ani. Soțul când l-am luat avea 23 de ani. Era mai mare ca mine.”
După, au urmat copiii.
Raluca, mamă; „16 și jumătate. Am rămas repede gravidă.”
La vremea respectivă nu a abandonat școala. Și asta pentru că nu a fost niciodată înscrisă.
Aproape jumătate dintre nașterile de la fete cu vârsta sub 15 ani din Uniunea Europeană se întâmplă în România. Mai mult decât atât, un studiu Salvați Copiii arată că anul trecut, peste 6000 de fete cu vârsta până în 18 ani au devenit mame.
85% dintre mamele minore abandonează școala (sursă: Salvați Copiii)
Ionela Băluță este cercetătoare în studii de gen. Analizează deja de ani buni fenomenul mamelor minore. Spune că una dintre posibilele soluții ar fi educația sexuală introdusă în școli, încă din clasele primare. Un lucru care se întâmplă deja în alte țări europene din vest.
Ionela Băluță, cercetătoare în studii de gen: „Educația sexuală se face în mod adecvat vârstei, de către oameni pregătiți în acest sens și practic îi învață pe copii să-și înțeleagă corpul, îi învață noțiunea de consimțământ care este esențială și pe urmă îi pregătește să aibă relații sexuale consimțite, în siguranță, sănătoase și împlinite.”
La noi, educația pentru sănătate începe de la 14 ani, când deja unii dintre copii abandonează școala pentru a da viață altor copii. Subiectul se discută la diverse materii sau există ca materie opțională, nu obligatorie. Și totul se face doar cu acordul părinților. Subiectul rămâne unul tabu în societatea românescă.
Ionela Băluță, cercetătoare în studii de gen: „Majoritatea părinților nu cred că sunt pregătiți pentru acest lucru, pentru că la rândul lor nu au beneficiat de o educație formală și consistentă pe temă. Vorbim despre bombe, crime, sânge, inclusiv copiilor de 7 ani. Nu pare să avem o problemă să le folosim aceste cuvinte, dar la cuvântul sex ne blocăm, ne rușinăm. Inclusiv actualul ministru al educației a spus că educația sexuală e o temă prea ideologizată.”
„Școala face cât trebuie”
Daniel David, ministrul Educației: „Eu nu evit numele educație pentru sexualitate, dar nu ca disciplină, fiindcă educația pentru sănătate înseamnă mai mult decât educație sexuală. Educația trebuie să vină oarecum și înainte de școală, deci este nevoie și de o schimbare psiho-culturală în comunitățile respective, iar școala își face cât trebuie. Împreună cu Ministerul Sănătății trebuie să avem programe care să ia ca țintă aceste comunități în sensul educațional și să implice și părinții, copii, înainte să ajungă copiii în școală.”
Dacă școala face cât trebuie, conform ministrului Educației, am vrut să aflăm cât face și sistemul de sănătate pentru adolescentele care devin mame prea devreme. Așa că l-am contactat și pe ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete. În ciuda insistențelor, nu a vrut să discute despre acest subiect.
În urmă cu doi ani legea care definea consimțământul a fost schimbată. Astăzi, povestea Ralucăi ar fi definită altfel. Din 2023, actul sexual dintre o persoană care are până în 16 ani și un partener cu 5 ani mai mare, este considerat viol. Raluca nu își dorește ca fetele ei să se căsătorească devreme. Vrea ca ele să se țină de școală.
Raluca, mamă: „Să învețe foarte bine să devină și ei ceva. Să nu muncească ca noi cu sapa.”
Și Ana și-ar fi dorit să învețe bine. N-a fost lăsată.
Ana, mamă: „M-am căsătorit la 15 ani, la 16 ani am avut băiatul și la 18 am avut-o pe fată. Soțul a zis că dacă m-am măritat nu mai tre să mai fac școala. Am început să plâng. Mama mea deja îmi luase uniformă îmi luase tot și am început să plâng în prima zi de școală când copiii au început școala că am zis că vreau la școală.”
Ana are acum 51 de ani. Are doi copii mari, la casa lor și pe Carina, care are 14 ani. În ultima vreme a lipsit de la școală.
Carina, elevă: „Am niște probleme cu mama mea, este operată de plămân și o mai doare operația și se mai face rău și trebuie să fiu cu ea.”
Carina ar fi trebuit să fie clasa a 8-a. Repetă, în schimb, clasa a 6-a. A lipsit prea mult de la școală.
Carina, elevă: „Ziua mea e ca o zi obișnuită dar puțin mai grea. Adică mă trezesc dimineață, mă duc la școală, vin acasă, o ajut pe mama, iar pe urmă tot să continui aceste chestii cu treburile de prin casă cu adus de apă, cu mai multe, spălatul. Sincer mă simt foarte obosită făcând chestiile astea.”
Eugenia este diriginta clasei. Atunci când vede că un copil nu mai vine la școală, ia comuna la pas și le bate familiilor din poartă în poartă.
Eugenia, dirigintă: „Merg la ei acasă, îi vizitez, iau legătura cu părinții, de multe ori reușesc să comunic cu ei, alte ori nu. Ei sunt plecați la muncă și copiii sunt lăsați acasă singurei, iar atunci ei nu vin la școală. Eu am fost pe la ei pe acasă și am văzut o sărăcie cruntă, cruntă și asta mă gândesc, că nu realizează că prin școală pot să se salveze.”
În urmă cu câteva săptămâni, casa Carinei a fost afectată de ploi. Acum lipsesc părți din acoperiș și dintr-un zid. Iar atunci când supraviețuirea este prioritară, școala ocupă locul doi.
„Nu poți să te duci la școală la infinit, pe burta goală.”
Irina Zamfirescu, sociolog: „Locuirea e o poartă de acces pentru toate celelalte drepturi. Dacă eu locuiesc precar din nou, am sănătate precară, probabil că poate lipsesc de la muncă, poate că nu mă duc la școală, am diverse, nu pot să-mi fac temele. Ca să te duci la școală trebuie să supraviețuiești. Ca să supraviețuiești trebuie să mănânci. Deci e pur și simplu o înșiruire logică. Din punctul meu de vedere, nu poți să te duci la școală la infinit, pe burta goală.”
Irina Zamfirescu lucrează acum alături de alți experți la o strategie europeană pentru locuirea accesibilă. O direcție inițiată de Comisia Europeană care va putea fi preluată în orice țară. Housing First, un model implementat în țările nordice și vestice, ar putea fi baza unei soluții.
Irina Zamfirescu, sociolog: „Pur și simplu le pune la dispoziție condiții de înlocuire și aceste condiții de viață minim decente, după care începi să construiești cu acea familie începi și vezi ok, părinții nu lucrează de foarte mult timp în piața formală a muncii. Hai să vedem de ce e nevoie ca ei să intre în piața formală ca să aibă o asigurare medicală. Copiii trebuie să meargă la școală, de ce au ei nevoie?”
Reporter: „Am putea să vedem așa ceva la noi în țară?”
Florin Manole, Ministrul Muncii: „Am putea și ar trebui. Însă momentul în care vom avea suficiente resurse financiare alocate pentru așa ceva este momentul în care am avea un larg consens că pentru această țară cheltuielile sociale sunt o investiție în viitorul celor mai sărman dintre copii și nu o cheltuială care împovărează bugetul de stat.”
Fără o locuință decentă, ne e greu să ne gândim la ziua de mâine. Fără mâncare pe masă, ne e greu să ne gândim la școală. Iar fără carte, n-avem parte. Parte de educație, de un serviciu decent sau parte de oportunități. Carina vrea să fie makeup-artist când va fi mare. Ionuț vrea să devină pompier, iar Georgiana vrea să fie psiholog. Ca să facă asta, trebuie să meargă la școală, însă până atunci, toți trebuie să supraviețuiască astăzi, mâine, poimâine…
După 35 de ani în care statul român s-a transformat într-un inamic invizibil, caracterizat de neștiință, neputință și neglijență - sărăcia, abandonul școlar și mamele minore rămân o moștenire pe care o lăsăm din generație în generație. Nu avem soluții pentru niciunul dintre aceste fenomene și nici vreun plan asumat, la nivel national, prin care să combatem cauzele acestora.
