Ion Iliescu a dat ultimele declarații publice într-o serie de interviuri și podcasturi realizate de fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, și publicate pe site-ul ionutvulpescu.ro. În fragmentele selectate de Euronews România, fostul președinte al României a vorbit despre cele trei mandate de șef de stat și a explicat modul în care a reușit să câștige încrederea oamenilor. A fost convins că istoria „a avut răbdare” cu el. Fostul președinte a vorbit și despre cariera sa politică, realizările sale și căderea lui Nicolae Ceaușescu.
Ion Iliescu a murit pe data de 5 august 2025, la vârsta de 95 de ani.
Ion Iliescu: „Cred că loialitatea mea pentru România a fost o formă de avangardă”
Ion Iliescu: „Sunt un loial României și mie însumi, nu mi-am încălcat niciodată conștiința sau principile și tocmai din aceste motive am putut să stau și în opoziție, și la putere. Sunt, pe de altă parte, un răbdător și poate tocmai de aceea și istoria avut răbdare cu mine. Am vrut trei mandate de președinte și am prețuit oamenii care nu se răzgândesc
Exercițiul public e un calcul de rațiune și de demnitate. Nu poți reuși decât dacă ai credibilitate și asta se obține în timp, prin încrederea oamenilor. Eu nu am gândit niciodată exercițiul public ca un dialog cu sine, ci ca o relație profundă cu ceilalți.
Când ești în exercițiul public slujești și eu am slujit România. Poate că a am făcut-o foarte bine și pentru că sunt venit dintre oameni. Oamenii fără caractere mint și atunci cum să nu se risipească știrile false, narațiunile inexacte? Nu e o criză epistemică, e una morală. Oamenii abdică de la bunul caracter, pentru că li se pare că pe termen lung e mai profitabil. Alții o fac doar pentru că nu pot fi altfel.
Aș fi vrut ca societatea post-decembristă să înțeleagă cât de costisitoare sunt crizele morale ale sferei publice. Ele și numai ele fac ca o națiune să trăiască pe datorie.
Cred că loialitatea mea pentru România a fost o formă de avangardă, una care astăzi e greu posibilă. Sunt și alte timpuri.
Îmi doresc ca România să nu devină aculturală, pentru că în în ultimul timp e riguros insensibil la cultură.”
„O democrație sănătoasă presupune iertare, nu uitare, și adevăr, nu mistificare”
Ion Iliescu vorbea despre realizările ale sale: Constituția – fundamentul unei țări „integrabile în UE și NATO”, reconcilierea națională prin reluarea dialogului cu Regele Mihai, și asumarea trecutului prin Raportul Wiesel. Dar tocmai aceste realizări sunt umbrite de ce lipsește din bilanț: asumarea clară a violenței de stat din anii ’90, deschiderea completă a arhivelor, pedepsirea celor vinovați pentru crimele Revoluției și ale mineriadelor.
Iliescu rostea cuvinte grele – iertare, adevăr, democrație – dar o făcea de pe terenul sigur al unei istorii care, spune el, „nu e scrisă în manuale”. O istorie fără vinovați, doar cu „inevitabilități”. O moștenire în care deciziile importante – aderarea la NATO, recunoașterea Holocaustului, reconcilierea cu monarhia – coexistă cu decizii amânate, dureroase și încă nevindecate.
Ion Iliescu: „(..) Cea mai mare realizare din mandatele mele ține de modernizarea României în acești trei pași: o Constituție pe măsură, pentru o țară integrabilă și integrată în UE și NATO. (...) Eu mi-am dorit ca România să fie împăcată cu ea însăși. De aceea, m-am străduit ca relația cu Regele Mihai să fie una firească, invitând la reconciliere națională, am omagiat rolul enorm pe care Europa Liberă l-a avut în comunism și am înființat Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de Elie Wiesel, pentru elaborarea unui Raport final. Nimeni nu se poate vindeca de traume până nu le recunoaște. (...) A fost importantă pentru mine și această tranziție morală, nu doar aceea economică. Pentru că o democrație sănătoasă presupune iertare, nu uitare, și adevăr, nu mistificare. Retrospectiv, regret anumite momente, episoade, situații, întâmplări din primii ani de după Revoluție, dar, cum spunea cineva, ce s-a întâmplat era inevitabil, ce nu s-a întâmplat era imposibil.”
„Ultimul zbor al lui Ceaușescu a fost o cădere liberă”
Ion Iliescu a văzut în Piața Revoluției nu doar locul prăbușirii regimului Ceaușescu, ci și scena care închide un „film de groază” istoric, cu un dictator convins până în ultima clipă că mulțimea îi va răspunde și va fi alături de el. Acolo unde Ceaușescu își atinsese apogeul în 1968, condamnând invazia sovietică de la Praga și seducând elitele cu iluzia independenței, tot acolo s-a produs, peste două decenii, ruptura.
Ion Iliescu: „Scena balconului din Piața Revoluției e climaxul filmului de groază ceaușist. Epoca Ceaușescu a fost – strict pentru dictator – o trecere de la extazul discursului de după invazia sovietică de la Praga la agonia fugii rușinoase. Ultimul zbor al lui Ceaușescu a fost o cădere liberă.(...) Faptul că acolo, 21 de ani mai târziu, pe 21 decembrie 1989, adunarea populară a devenit protestatară, că societatea civilă a devenit un corp diferit de dictator, pentru Ceaușescu a fost un șoc. Ceaușescu chemase din nou masele, clasa muncitoare, să condamne Revoluția începută la Timișoara. Credea din nou în mirajul puterii, în fascinația mulțimii. Numai că oamenii nu mai erau aceiași sau se schimbaseră, după 20 de ani de dictatură personală. Suta de lei în plus la salariu nu a mai contat. Simbolurile sunt mereu mai convingătoare decât bunurile materiale, iar libertatea este cel mai puternic simbol.”
Din România comunistă, în România Nord-Atlantică
Ion Iliescu rămâne un personaj controversat al istoriei recente, dar și un martor direct al deciziilor strategice care au repoziționat România în lumea occidentală. La 20 de ani de la aderarea țării la NATO, fostul președinte rememora acel moment ca pe o ruptură totală de trecutul comunist. Paradoxal, chiar el — acuzat că a întârziat aderarea, așa cum nota Condoleezza Rice în volumul "No Higher Honor" — se declara mândru de realizare: o Românie integrată, cu o armată modernizată și valori democratice asumate. Discursul președintelui George W. Bush din Piața Revoluției, sub ploaia din 2002, rămâne pentru Iliescu „un moment aproape mistic”, în care curcubeul apărut părea să confirme direcția corectă a țării: „Dumnezeu ne zâmbește astăzi”, spunea Bush.
Ion Iliescu: „A fost un gest de responsabilitate istorică, de modernizare profundă și mai ales de totală ruptură cu trecutul. România a primit atunci o ancoră euroatlantică, și a învățat să prețuiască justiția socială, valorile democrației și corelația dintre drepturi și responsabilități cetățenești în sânul unei familii europene și euroatlantice foarte exigentă. (...) Momentul speculat de unii ca fiind aproape mistic – dar istoria uneori consimte deliberat la acțiunile umane și o susține prin sincronicități fericite – a fost în timpul rostirii discursului Președintelui SUA, George W. Bush, în Piața Revoluției, la 23 noiembrie 2002. Ploua generos, iar Bush a ținut să sublinieze: „O să apară și curcubeul în curând. Dumnezeu ne zâmbește astăzi”. Curcubeul a apărut. Și nu la puțin timp, s-a auzit din gura Președintelui american una dintre cele mai frumoase declarații de respect pentru demnitatea poporului român, din toate câte am auzit: țara noastră aducea calitate morală în NATO, spunea domnia sa. (...) Nu a fost ușor să ajungem în familia NATO.(...) De la acest moment, lucrurile deja le știți: curcubeul a răsărit exact atunci când România trebuia să scape de întunecimile ei și Președintele Bush a fost cel care a făcut urarea de bun venit țării noastre într-o misiune care, de la un punct, s-a dovedit a fi și o vocație, aceea de partener al SUA. (...) A fost unul dintre momentele în care am fost mândru de țara mea și de toți cei care, știuți și neștiuți, au făcut ca acest ideal să triumfe!”
Iliescu și bancurile despre viața lui
În România, bancul politic a fost și rămâne o formă de rezistență. O supapă prin care poporul își râde furia, oboseala și neputința. De la glumele din epoca Ceaușescu despre frig și întuneric, până la meme-urile despre vârsta eternă a lui Ion Iliescu, umorul a fost oglinda lucidă a unei societăți mereu în tensiune cu conducătorii ei. Iar Iliescu, care a împlinit anul acesta 94 de ani, n-a scăpat nici el: bancurile despre nemurirea sa au devenit folclor digital. Însuși fostul președinte recunoaștea ironic: „Sunt vechi, domnule! Știu că Internetul e plin de meme-uri cu mine… Pe unele le apreciez, atâta timp cât au umor.”
Ion Iliescu: „Vorba lui Caragiale: sunt vechi, domnule! Dar asta nu trebuie să însemne în mod necesar a fi retrograd, hiperconservator sau inamovibil. În politică, vârstele bat vârsta: partidele ating forme de uzură, trebuie să satisfacă noi așteptări fără a se dezice de sine și de identitatea lor ideologică, instituțiile riscă să ajungă forme fără fond. Pentru vârstă, trebuie să nu faci excese. Pentru vârste, ai nevoie de progrese. E o matematică simplă a vieții. Ca o paranteză, știu că Internetul e plin de meme-uri cu mine, cum că speranța moare penultima sau că am fost văzut la bancă, pentru un credit pe 30 de ani etc. Pe unele le apreciez, atâta timp cât au umor, adică sunt inteligente. Lumea nu începe cu noi și cu siguranță nici nu se termină cu noi. Valabil pentru orice muritor.”
„Un președinte pentru liniștea voastră”
Ion Iliescu a fost ales președinte al României de trei ori, devenind astfel simbolul unui lider care a marcat tranziția țării după 1989. Campaniile sale electorale au mobilizat milioane de români într-o perioadă fără rețele sociale, când mesajele politice circulau diferit. Sloganul „Un președinte pentru liniștea voastră” a devenit o promisiune care a scos 12 milioane de oameni la vot și a rămas în memoria colectivă ca un apel la stabilitate și calm într-o Românie aflată în schimbare. Într-un interviu, Iliescu povestește despre secretele acelor campanii și despre forța cu care mesajul său a ajuns direct în inima alegătorilor: „Oamenii ieșeau din casă pe bune!”
Ion Iliescu: „Am știut să câștig și să pierd în egală măsură, și asta a inspirat discursul altora atât la putere, cât și în opoziție. Eu am fost adeptul politicii dinspre mine spre oameni, nu dinspre consultanți. Mitterand a câștigat cu două cuvinte, dacă e să reducem campania la sloganuri: forța liniștită. (...)Eu am fost, într-una dintre campanii, în primăvara lui 1990, „Un președinte pentru liniștea voastră”. (...) Le-am dat oamenilor ceea ce eu însumi îmi doream: liniște. (...) Ca să fiu și mai limpede: liniștea a fost un deziderat suficient ca să scoată peste 12 milioane de români din casă. O țară nu se dezvoltă numai pe scandal, pe conflicte, are nevoie de consens pe câteva teme majore. Știu că și recursul meu permanent la consens a fost nu o dată privit peiorativ. (...) Când faci campanie, mergi să vorbești cu oamenii, nu să le spui poezii. Să îi iei în brațe, să îi asculți, să îi înțelegi: și era uluitor cum în anii ’90, această energie a străzilor reprezenta o forță democratică solidă. (...)Cei care nu au trăit timpurile acelea, dar văd filmările de la campanii, trebuie să înțeleagă un lucru: oamenii ieșeau din casă „pe bune”, cum se spune, eram îmbrățișat cu toată inima.”
„De Gorbaciov mă despărțea un an și o zi, și un Nobel”
La trei decenii de la prăbușirea comunismului în Europa de Est, Ion Iliescu rememora relația sa cu ultimul lider al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov. Departe de miturile construite în jurul unei „prietenii strânse”, fostul președinte al României vorbea, cu ironie fină, despre o legătură punctuală, apărută târziu, în anii ’90.
Ion Iliescu: „Aș fi fost onorat să am prietenia strânsă și veche care a fost speculată între mine și Mihail Gorbaciov. Dar relația mea cu el a avut o oarecare apropiere în viața lui de după Nobel, care e și timpul României democrate. Nu există un trecut studențesc pe care să îl partajăm. Pentru cine nu știe, Rusia e suficient de mare cât să nu te întâlnești cu cineva. (...) Dar, desigur, relația noastră e interesantă din perspectiva unor diferențe notabile: ne despart un an și o zi (el e cu un an mai mic, născut în 2 martie 1931, eu sunt născut în 3 martie 1930); o graniță între o Românie democrată și o Rusie, care în timpul său a renunțat la chipul Uniunii Sovietice și la regimul de mână forte; și un Premiu Nobel pentru pace… Suntem doi lideri născuți în zodia pești, dar nu am împărțit același acvariu. Nu cunosc lider politic din timpurile acestei modernități, care să fi meritat acest premiu mai mult, pentru că nu cunosc om care să fi cucerit mai multe libertăți oamenilor de pretutindeni, nu rușilor, în sens îngust, ci celor care făcuseră parte din fosta Uniune Sovietică: Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina, Belarus, Moldova, Armenia, asta ca să dau numai câteva exemple. (...) Secolul XX ar fi fost un dezastru fără el.”
Despre eșecul PSD
În ultimul său interviu, Ion Iliescu a criticat direcția în care a ajuns să alunece politica românească, dar și propriul partid, PSD. La 20 de ani de la pierderea conducerii formațiunii pe care a fondat-o, fostul președinte vorbea despre abandonarea electoratului de stânga, despre impostura morală care a confiscat discursul anticorupție și despre eșecul unei stângi care nu mai are curajul să fie ceea ce pretinde că este.
Iliescu avertizează că dacă PSD nu-și regăsește vocea celor uitați și săraci, alt partid o va face. Și mai spune ceva: niciun partid nu mai pare să vorbească cu România reală, ci doar cu o proiecție tot mai îngustă și populistă a ei.
Ion Iliescu: „România inegalităților majore are nevoie de un partid modern și european de stânga. E nevoie de întoarcerea la social-democrația tradițională, cu dezvoltări noi, desigur. Dacă nu va fi PSD partidul care va răspunde publicului cu nevoi de stânga, va fi un altul, și acest lucru tot se va întâmpla. (...)Despre viitorul partidului eu nu pot să mă pronunț decât într-o singură chestiune: PSD nu e un partid fără masă electorală, fără public, fără șansa de a fi la inima oamenilor. Dar PSD trebuie să nu fie un partid numai pentru micromanagement, adică pentru administrație, și pentru jumătate de macromanagement, adică pentru guvernare. Trebuie să fie un partid pentru reprezentarea intelectualilor, pentru că stânga veritabilă e culturală, un bazin electoral de care s-a îndepărtat, trebuie să cucerească elanul studenților și al tinerilor pentru care România nu e spațiu de parvenire, ci de devenire, trebuie să își amintească de un capital simbolic veritabil, e partidul care dă singurul Președinte de stânga al României, și nu cred că vrea să rămână doar în umbra acestei istorii. Va trebui să își creeze propriile lumini, fără să îi lase pe cei buni în întuneric. Să se reprofesionalizeze, pentru a fi credibil. (...) Faptul că PSD nu a dat un finalist în cursa prezidențială, pentru prima dată în 35 de ani, e un eșec al său, nu al electoratului. În rest, valabil pentru orice formațiune politică azi: fiecare partid își formează și își recunoaște publicul. Dacă toată lumea vorbește doar cu și despre suveraniști, înseamnă că doar publicul acesta există, or nu vrem asta, nu?”
„Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu”
În campania electorală din 1996, Emil Constantinescu l-a întrebat direct pe Ion Iliescu: „Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?”. La aproape trei decenii distanță, fostul președinte spunea, citez: „E simpatic cum noi am fost în 1996 mai progresiști decât sunt unii în 2024, nu?”. Fostul președinte recomanda ca apelul la religie în discursul politic să fie tratat cu mai multă cumpătare: „Nu știu de ce, unii au sentimentul că dacă îl interpelează pe Dumnezeu au și dobândit împărăția cerului…”, mai spunea Iliescu.
Ion Iliescu: „Într-o dezbatere pentru cursa prezidențială, dacă astăzi un candidat își întreabă rivalul ce orientare religioasă are, e sinucidere curată. Criteriile progresiste ar spune că nu ai ce să cauți în intimitatea celuilalt. Dacă aș fi avut dezbaterea aceasta în 2024, câștigam doar lăsându-mi contracandidatul să adreseze această întrebare, fără să schițez un gest. E simpatic cum noi am fost în 1996 mai progresiști decât sunt unii în 2024, nu? Noua generație caută, dar nu prea mai are unde să găsească, un Președinte care crede genuin că știința și religia trebuie să se afle într-un dialog. Așadar, ce aș răspunde astăzi la acea întrebare? Exact ce am răspuns și atunci, cu deplină sinceritate. Aș fi putut să îi spun dlui Emil Constantinescu un adevăr esențial: nu am făcut și nu voi face niciodată paradă de nimic. Scriptura însăși îți recomandă: când te vei ruga, intră în casa ta și în cămara ta. Pe de altă parte, nu știu de ce, unii au sentimentul că dacă îl interpelează pe Dumnezeu au și dobândit împărăția cerului. Unele chestiuni trebuie să fie și să rămână intime: credința, iubirea, bucuriile de familie. (...) Cred că morala creștină e o anticameră a trăirii creștine. Dar nu cred că alegerea ei e incompatibilă cu știința. Am și spus-o, într-un interviu din campania prezidențială din 2000: Dumnezeu a vrut să fiu Președintele României, nu Patriarhul ei.”
„Sărac și cinstit”, brandul lui Ion Iliescu. Formula omului de stânga
„Sărac și cinstit” a devenit una dintre cele mai longevive sintagme ale politicii românești postdecembriste, asociată automat cu figura lui Ion Iliescu. Prima atestare publică a acestei expresii datează din 1992, într-un interviu acordat postului TVR, în contextul dezbaterilor privind reforma economică și lupta împotriva corupției. Iliescu a folosit-o ca replică la acuzațiile că Frontul Salvării Naționale ar fi continuat practicile privilegiilor comuniste, insistând că el și echipa sa trăiesc modest. Formula a fost reluată în 1996, în campania electorală împotriva CDR, când a declarat: „Noi am ales să rămânem săraci și cinstiți, nu să ne îmbogățim pe spatele poporului”.
Ion Iliescu: „Desigur, dar asta nu înseamnă că a fi bogat e incompatibil cu a fi cinstit. Ce nu am suferit însă niciodată a fost să văd oameni de stânga cu buzunarele pline. A fi la stânga e un mod de viață. Nu poți reprezenta interesele claselor defavorizate trăind într-un răsfăț. „Sărac și cinstit” a fost și antidotul pentru ca stânga să nu devină cinică sau necredibilă. Cred însă că bunăstarea și cinstea nu sunt incompatibile. Eu am spus atunci, „decât să mă îmbogățesc pe căi necinstite, prefer să mor sărac și cinstit”.
„Pus astfel în lumină, ancorat în sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludează meandrele concretului”
Ion Iliescu, primul președinte al României postcomuniste, a lăsat în urma sa nu doar decizii controversate, ci și un lexicon aparte, amestec de populism, lirism involuntar și jargon tehnic. „Măi, animalule!”, „Golani!”, „Prostănacule!”, „Cârlan!” – expresii care au făcut istorie în politică românească prin forța lor brută, dar și prin contextul lor exploziv. Dacă în anii ’90 pe Iliescu l-a definit limbajul direct, uneori violent ” „Ceaușescu a întinat valorile socialismului”, în anii 2000, retorica sa a căpătat o nuanță cumva filosofică, culminând cu celebra frază: „Înapoi la meandrele concretului!” – o expresie care a dat peste cap jurnaliștii, a inspirat glume și mem-uri, dar a rămas, în fond, un simbol al opacității discursului politic românesc.
Ion Iliescu: „E o frază care a făcut epocă și vă spun că nu are nici haz, nici sens, dacă se rețin din ea numai „meandrele concretului” fără „sinergia faptelor”. Sunt om de știință, prin urmare, empirismul e specialitatea mea. (…) Sinergia faptelor presupune că nu poți judeca evenimențial pur și simplu istoria. Ci în conexiunile dintre întâmplări. Deloc întâmplător, la câțiva ani după această butadă, societatea a căzut în plasa individualismului și a fost tot mai greu să pui în dialog om cu om și să corelezi faptă cu faptă.”
„Cine a studiat la ruși”
„Cine a stat cinci ani la ruși, nu poate gândi ca Bush!” – strigătul care a răsunat în Piața Universității în anii '90 nu era doar o glumă, ci un verdict al tinerilor asupra întregii clase politice formate în URSS. Când studenții i-au aruncat-o în față lui Ion Iliescu, nu criticau retorica sa, ci însăși legitimitatea unei elite educate la Moscova să ne conducă spre Occident. Ironia? Tocmai acest „produs al sistemului sovietic" a semnat aderarea României la NATO. Răspunsul pe care Ion Iliescu nu l-a dat în interviul din care cităm ar suna cam așa: „Am fost la Moscova, dar am ales Washington-ul".
Ion Iliescu: „Cine a stat cinci ani la ruși, poate gândi chiar ca Bush. Nu o spun eu. Vă dau o voce diferită de a mea. Alfred Moses, fostul Ambasador al SUA în România, are o carte care depune mărturia tranziției noastre și mai ales a eforturilor de integrare în NATO: Jurnal de București: Drumul României de la întuneric la lumină. Acolo veți găsi o descriere care pe mulți îi va șoca: „Ion Iliescu era pro-American!” (...) Alfred Moses descrie în cartea sa vizita președintelui Bush din anii ’90: „A fost o vizită reușită pentru soții Bush și pentru România. (n. a. Vizita privată a fostului președinte american în România.) Soții Bush s-au simțit minunat. Bush l-a plăcut pe președintele Iliescu și l-a invitat să îl viziteze în Houston. (...) De altfel, trebuie să vă spun că niciun președinte al României care nu ar fi gândit ca Bush nu ar fi mișcat țara aceasta spre NATO. Dar nouă ne plac lozincile.”
Nina și prietenii lui Ion Iliescu
Ion Iliescu: „Prietenia e onestitate reciprocă. E dialog lipsit de interese, independent de loc și de timp. Există prietenii care se leagă prin durere – în timpuri opresive, prieten e cel alături de care suferi și depășești episoadele dureroase ale vieții tale. Există și prieteniile fericite și rare, așa cum sunt cele care nasc o iubire, așa cum a fost relația dintre mine și Nina, soția mea. În rest, pot spune că una dintre mângâierile vieții a fost că am avut prieteni care nu s-au dezis de relația noastră nici atunci când, pentru opinia publică, a fi prietenul lui Ion Iliescu era mai degrabă un stigmat. (...) Și le mulțumesc și celor mulți și necunoscuți care au crezut în mine de-a lungul timpului. Semnele lor de viață au contat întotdeauna. Succesele mele au venit din încrederea și susținerea oamenilor. Pe mine m-au ales românii, lor le datorez, în primul rând, cariera mea publică. (...) Le mulțumesc și celor care nu au fost de acord cu ideile mele politice. Așa e firesc în democrație.”
„Să votați lumi posibile, nu fantezii”
La capătul unei vieți politice care a traversat regimuri, epoci și revoluții, Ion Iliescu lasă, poate pentru ultima dată, un mesaj public ce sună a testament civic. Un apel la luciditate, rațiune și responsabilitate într-o Românie care și-a primit libertatea de-a gata, dar riscă să o piardă din neatenție. Fostul președinte vorbește direct celor tineri, „care nici nu erau născuți când eu deveneam primul președinte al unei Românii democrate”, le cere să nu uite istoria, dar nici să nu trăiască prizonieri în ea. Mesajul lui nu e despre putere, ci despre maturitate democratică, despre a nu confunda libertatea cu arbitrariul, politica cu resentimentul, credința cu extremismul. „Sper și cred că toate acestea sunt posibile, pentru că știu președintele cărei țări am fost, pe care am slujit-o cu demnitate.” – spunea Ion Iliescu, în cel mai personal discurs al său, despre România pe care o lasă în urmă.
Ion Iliescu: „Unii dintre dumneavoastră nu erați născuți când eu deveneam primul Președinte al unei țări democrate, numite România. Sunt mulțumit că deși nu ne cunoaștem, v-am lăsat o lume în care să vă puteți defini și în care să vă puteți alege pe voi înșivă. M-aș bucura ca atunci când votați să vă gândiți la lumea pe care nu ați trăit-o, atunci când munciți, să vă bucurați că o faceți uman și din libertate, atunci când vedeți ura oamenilor împotriva oamenilor, să nu cunoașteți vreodată durerea de la Canal, din gulag și din lagăr, dar de care trebuie să vă amintiți ca să aveți o miză în păstrarea democrației. Libertatea se întreține cel mai greu, mai ales când o primești de-a gata. Să votați lumi posibile, nu fantezii; să vă pese de viața reală, nu de utopii; să fiți rezonabili, antidotul cel mai bun pentru extremismul politic de toate felurile. (...)Am nădejdea că nu veți lăsa democrația să fie falsificată; că 1989 va fi, pentru voi toți, ceva mai mult decât un eveniment hulit al manualelor de istorie, dar care totuși a făcut posibil dispariția dictaturii lui Ceaușescu și sfârșitul comunismului în România; că nu veți socoti cine a distrus viața mai mult, extrema dreaptă sau extrema stângă, ci cine a încercat să salveze mai multe vieți, social-democrația sau liberalismul; că nu veți fi de dreapta sau de stânga pentru că e la modă, ci pentru că aveți habar ce înseamnă ele și le alegeți cu deplină conștiință și credință. (...) Vă doresc o lume fără resentiment, maturitatea să nu vă urâți pentru votul și opțiunile voastre, bucuria de a fi împreună cu cât mai puține sacrificii, mulțumirea că nu suntem doar o țară de la Est, ci o societate euro-atlantică, așa cum merităm și meritați. Sper și cred că toate acestea sunt posibile, pentru că știu Președintele cărei țări am fost, pe care am slujit-o cu demnitate.”
