Constantin Lăcătușu, primul român pe Everest, este și românul care a traversat pe skiuri calota de gheata a Groenlandei, a doua cea mai mare calotă glaciară din lume.
Constantin Lăcătușu - alpinist / președinte Clubul Montan Român / geofizician: „Ideea proiectului după mulți ani de Himalaia. Am zis hai să mai schimbăm puțin, puțin aventură gen Polar Creasing, mai puțin cunoscută în România, dar foarte populară în țările arctice, în țările scandinade, dar și în Canada.
Dintre țările scandinave, Norvegia ar fi cel mai bun exemplu de țară și oameni specializați în așa ceva, așa cum sunt foarte buni la schiul de fond. Sunt foarte buni și pe aceste traversări polare.
Nu întâmplător au fost primii care au ajuns în Groenlanda să o traverseze pe un trasor de peste 500km în zona Cercului arctic polar de Nord, dar prin Amundsen au ajuns și la Polul Sud. Și am zis hai să vedem cum este și am organizat o expediție singur, practic în Groenlandaa, fără să apelez la nicio agenție.
Am organizat totul ca și cum noi am fi fost agenția respectivă. N-a fost deloc simplu să mergi și în Arctica și în Antarctica. Ridică foarte multe probleme de ordin logistic, foarte complex și știam acest lucru.
Fusesem înainte cu câțiva ani în Antarctica, deja urcasem acolo cea mai înalt vârf. Acolo am fost cu o firmă americană, iar în Groenlanda am reușit să facem totul noi.
Când spun noi, am fost doar cu un coleg pe insulă în cursul traversării. Îmi fusese mie primul antrenor la clubul de alpiniști din București. Și am ales-o mai la nord de cel al lui Nansen și mai lung cu 100km, deci am mers practic 150km care am parcurs cam în 30 de zile o lună, dintre care cei ca o săptămână au fost blocați de vremea proastă, de viscol. Am fost blocați la cort.
Ce pot să vă spun despre Groenlanda: este un teritoriu incredibil. Și Antarctica. Pe calotă e ca pe altă planetă. Pur și simplu, sunt prea puține urme de viață. Un teritoriu curat, alb imaculat, în care prezența omului nu se simte cu mici, cu mici excepții, inclusiv americane.
Am dat și de un radar abandonat. Retragerea substanțială a americanilor din Groelanda prin anii 90, imediat când Gorbaciov a ajuns la putere și Reagan (Ronald Reagan, preșdintele SUA, n.r) i-a spus lui Gorbaciov să dea jos zidul.
A fost o deschidere care s-a simțit și în America și atunci au renunțat. Deci au renunțat. Dacă mergi acolo te convingi, fiindcă să ții baze militare în Arctica nu este deloc ușor. Ați văzut și acum, când au trimis europeni niște soldați acolo. N-au plecat mulți.
Arctica e specială și nu pot să trimiți o trupă numerică”.
Condițiile în care a traversat Groenlanda: poliția locală i-a verificat echipamentele
Constantin Lăcătușu: „Am traversat de la est la vest. Am zburat din Islanda un avion la Kulusuk, pe coasta estică, unde am o mică bază de elicoptere.
(...) Acolo primisem deja echipamentul prin cargo, trimis trimis de acasă. După ce l-am primit, Poliția locală aflase de noi, știa că vom pleca. Suntem doar două persoane. De obicei în acest tip de expediții, merg cel puțin patru. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine și încă se pot schimba la conducere, la spartul gheții. Noi eram doar doi și au ținut neapărat să ne vadă bagajele. Eram în regulă cu toți.
Aveam provizie suficientă pentru circa șase săptămâni, dar nu aveam un element pe care ei l-au considerat obligatoriu, respectiv o pușcă fiindcă chiar erau doi urși în zonă, la Kulusuk.
Ne-au obligat să facem rost de o pușcă. Am întrebat de unde? Păi, simplu! Mergeți la supermarket unde am găsit tot felul de puști. Colegul meu, Cornel Coman, a ales el (o pușcă), fiind și vânător. L-a lăsat pe el.
Odată echipați în acest mod, am fost lăsat să plecăm. De acolo am zburat, spre calotă, într-un cătun mic, unde am văzut și viața acestor mici orășele care apar prin imaginile date în aceste zile de la televiziune cu mașini, cu drumuri. Dar cum vedem în imagini sunt aceste orașe în zonele astea unde gheața ajunge până în mare.
Gheața de pe calotă o vedem spart fragmentată. Este vorba de gheață dulce, calotă diferită de cea din nord, din Oceanul înghețat care este o gheață marină, care este mult mai subțire și în curs de topire accelerată.
Cel mai impresionat din start a fost acest șoc, fiindcă în pofida naturii foarte dure de acolo, temperaturi scăzute, am văzut un cimitir care era pe gheață, oamenii erau îngropați, decedați erau îngropați pur și simplu în gheață, nefiind pământ, sol.
În pofida acestor condiții destul de dure, izolarea insulei, temperaturile, nivelul de trai era foarte ridicat. Chiar și în aceste condiții de climă, aceste construcții pe aici să se vedea deja mâna danezilor care au reușit să pună la punct, să admiministreze exemplar.
Locuințe încălzite, estetic și unde puteți găsi aproape o tot ce-ți doreai în aceste mici localități cu sute de locuitori, rar câteva câteva mii în capitală sau în orașele Manu sau în orașele din sud.
Aici era doar ci ca 1000-2000 la Kulusuk, pe unde am fost noi, la Tasiilaq, de unde am pleca. Acesta a fost primul primul șoc - condițiile de trai destul de bune pe o insulă cunoscută prin ostilitatea naturii și în special a climei.
Țara fiind mică și cu puține localități, practic cam orice prezență o simți, o vezi. Acolo deși americanii plecaseră demult nu plecaseră chiar de tot. Am întâlnit câțiva soldați chiar locul de unde am plecat la Kulusuk.
Apoi cea mai interesantă întâlnire a fost cu fostul radar american din mijlocul Groinlandei, undeva chiar prin zona Cercului Polar, Cercului Arctic. Un radar imens care era supraveghere aeriană, pus la punct de americani. Aveau patru radare de acest gen pe insulă, pus la punct contra unor eventuale atacuri peste peste Polul Nord, atacuri balistice intercontinentale.
Și radarul avea rol de un rol de avertizare timpurie. Pe lângă acest radar, spre vest în Kangerluk am ajuns după 30 de zile. Acolo am întâlnit hangare imense cu avioane.
Întorcându-ne la acel radar, am observat pista era pistă pe gheață. Pista de aterizare era întreținută perfect, deși soldați armata se retresese din zonă. Baza de acolo și pista încă mai era folosită pentru antrenamente cu avioanele Hercules sau chiar pentru cercetare, de echipe de oameni de știință, chiar echipe de televiziune care aterizau cu Hercules-ul și făceau filme pe calota de gheață.
Dar știam de baza aeriană de la Thule care era activă care este și acum activă. Nu are foarte mult personal - probabil 100, maximum 200 de persoane, la fel echipată cu cu radare, cu radare identificare a unor eventuale atacuri, totul fiind supravegheat și prin satelit.
Americanii au pus garda jos, în general, pe zona arctică și acum s-au trezit puțin cam târziu, fiindcă între timp celelalte țări și în special prima țară arctică care deține cea mai mare lungime de litoral artic, respectiv Rusia, care are deși 33% din lungimea coastelor sunt nordice sunt în zona arctică.
Rusia a mers înainte și a dezvoltat flota de spărgătoare de gheață. Are spărgătoare de gheață nucleare cu propulsie atomică atomică și prin comparație Statele Unite au doar două spărgătoare de gheață, ca nici măcar nu țin de US Navy. Țin de Paza de coastă, folosite undeva nordul Alaskăi, puțin prin Antarctica. La acest capitol ruși, sunt lideri autoritari, urmați de aproape și de celelalte țări artice, dar puse împreună. A doua ar fi Canada, care are și ea aproape 20 de de spărgătoare.
Apoi de țările scandinave, Finlanda excelează. Suedia. Dar acum câțiva ani, americanii, sesizând acest gap de logistică, ei și rușii au pus la cale un un proiect comun cu împreună cu Canada și cu Finlanda.
Își propun să construiască circa 11 spărgătoare de gheață. La ce au rămas buni și în continuare americanii, după ce au făcut acea călătorie istorică cu submarinul Nautilus în 1958, au continuat pe lina asta și au cea mai mare flotă de submarine din lume. Și interesant aici este că pe locul doi nu este nu este Rusia, ci a venit foarte tare din urmă China.
Deci toate trei țările, fiecare au undeva peste 60 de submarine cu propulsie nucleară. Îmi amintesc acum câțiva ani când au lansat rușii acel spărgător de gheață era cel mai mare din lume în acel moment, cu propulsie nucleară”.
