Prima mențiune documentară a cetății Bucureștilor a fost într-un hrisov al lui Vlad Țepeș. Pe 20 septembrie 1459. De aceea, capitala sărbătorește la această dată, în fiecare an, ”Ziua Bucureștiului”. Însă, câte motive de bucurie avem cu adevărat?
Cele mai multe clădiri istorice ale Bucureștiului de altădată sunt lăsate în paragină. Altele au fost ținta buldozerelor în anii comunismului. Bucureștiul nostru, de astăzi, este un amestec între Micul Paris, realismul socialist din anii 80 și blocurile de sticlă ale noilor dezvoltatori imobiliari.
Clădirile istorice, ținta buldozerelor
Despre Bucureștiul de altădată și clădirile sale se vorbește cu nostalgie, dar și cu sentimentul de neputință și, adesea, de resemnare. Pentru că un uriaș patrimoniu arhitectural a fost de-a lungul istoriei recente, fie demolat, fie dat uitării, lăsat, la propriu, în paragină.
Arhitecții și specialiștii în urbanism încadrează Bucureștiul istoric de la sfârșit de secol XIX, până în anii 50 ai secolului trecut. Din tot ce s-a construit în acel interval istoric, ce a rămas neschimbat este trama stradală. Sistematizarea din anii 80, inițiată de Nicolae Ceaușescu, sub pretextul diminuării daunelor provocate de cutremurul din 1977, a ras, pur și simplu, suprafețe întregi din oraș. Clădiri de patrimoniu, istorice, au devenit ținta buldozerelor.
Dorothee Hasnaș, arhitect, fondator proiect Uranus Acum: ”Sistematizarea care a avut loc în anii 80 a ras suprafețe întregi din oraș, cam cât suprafața Veneției, se vehiculează, se discută, se presupune, dar de atunci s-a mai dărâmat încă foarte mult, nu ca suprafețe, ci punctual. Casă cu casă, fiecare un mic Ceaușescu în felul lui. Așa că ce ne rămâne din vechiul București sunt ceea ce noi numim acele 98 de zone protejate, zonele construite protejate care sunt în fond valoroase în ansamblu. Sunt mai multe case, nu fiecare valoroasă în sine, atât de importantă, ci faptul că ele fac un ansamblu istoric în care poți să te orientezi.”
Poveștile uitate ale unui cartier demolat
Dorothee Hasnaș este unul dintre cei trei fondatori ai proiectului Uranus acum. Programul urmărește să readucă în atenția publicului poveștile uitate ale cartierului demolat în anii 80 la ordinul lui Nicolae Ceaușescu, pentru a-i face loc Casei Poporului.
Dorothee Hasnaș, arhitect, fondator proiect Uranus Acum: ”De fapt cartierul Uranus și-a căpătat numele abia după demolări. Nu mai e nimic aici, e un teren viran, care nu e parte din oraș. Indiferent că vorbim de Marele Deal interzis al Casei Poporului, mă rog, al Palatului Parlamentului, care-și schimbă numele dar rămâne tot singur acolo în vârf, al puterii, poftim, ori că vorbim de terenul Academiei, ele sunt de fapt centrale, dar noi nu le percepem așa. Suntem foarte aproape de Piața Unirii, dar ni se pare că suntem în altă lume. Și noi am vrut să arătăm că pe aici erau case cu povești și că atâta timp cât nu începem să ne raportăm la aceste povești, locul nu are șansa să aibă o identitate.”
Privit de sus, terenul unde în alte vremuri se afla superbul cartier Uranus, acum, pare, cu adevărat, un ”no man’s land”, pământul nimănui. Dacă însă alegi să faci o plimbare urmărind plăcuțele informative, afli istorii despre soarta unor clădiri care au scăpat de lama de oțel a buldozerelor. Cum ar fi povestea bisericii Schitul Maicilor, salvată de la demolare prin procedeul translării, adică mutată pe șine.
Mergând mai departe, călătorul descoperă fragmente din vechea stradă a Salvatorului, iar la numărul 15, o casă. Printre singurele rămase în picioare. Astăzi, casa este locuită și, prin poziționarea ei, pare desprinsă de realitate. În anii 80, imobilul nu a fost demolat pentru a servi drept locuință pentru muncitorii care lucrau la uriașa Casă a Poporului. Apoi, după 1989, demolările din zonă au fost stopate.
Istoria unui oraș este scrisă și în patrimoniul său arhitectural. Proiecte care readuc în prim plan dezbaterea despre identitatea pierdută și regăsită a unui oraș există. Pot însă astfel de dezbateri să producă o schimbare concretă?
Dorothee Hasnaș, arhitect, fondator proiect Uranus Acum: ”Poveștile sunt foarte puternice. În momentul în care spui povestea unui loc, oamenii încep să aibă o relație cu el și atunci încep să pelerineze într-un loc, încep să-i redea valoarea.”
