Ieri a fost Global Beatles Day și ceva lume a postat, a ascultat ceva, a scris ceva. Trebuie să-ți spun că am o problemă cu zilele dedicate unor artiști pentru că mă obligă să fiu entuziasmat la comandă, pe 25 iunie, între orele 10 și 18. De parcă în restul anului nu pot asculta.
Ei bine, iată-mă pe 26 iunie, o zi mai târziu, fără hashtag și fără sărbătoare oficială, fără nimeni care să mă împingă de la spate. Eu cred că ăsta e momentul potrivit să vorbesc despre cinci piese The Beatles pe care, poate, nu le știe toată lumea, pentru că un catalog de câteva sute de cântece are avantajul și dezavantajul de a fi imens, iar cele mai bune lucruri stau, de regulă, unde nu te aștepți.
Să începem cu „Rain". Nu apare pe niciun album de studio, a ieșit ca față B a single-ului „Paperback Writer" în 1966 și a dispărut în umbra lui. Cred că este o nedreptate, pentru că „Rain" e primul experiment psihedelic al trupei, înaintea lui „Tomorrow Never Knows", înaintea lui „Strawberry Fields Forever", înaintea oricărui lucru pe care îl asociezi cu Beatles-ul din a doua jumătate a anilor '60.
Backing track-ul a fost înregistrat rapid, la viteză mare și apoi încetinit în mixaj. Efectul e că totul sună vâscos, greoi, ca prin apă. Lennon a descoperit din greșeală că și vocea înregistrată invers sună bine și a băgat-o la final. Era 1966, nimeni nu mai făcuse asta, iar Ringo a declarat, în interviuri separate, că „Rain" e piesa lui preferată din tot ce a înregistrat cu trupa. Dacă ți se pare o recomandare suficientă, bine. Dacă nu, nu știu ce să-ți mai spun.
Booon, tot pe Revolver (Doamne, ce album) din 1966 unde se ascunde și „And Your Bird Can Sing", deși „se ascunde" e un termen relativ, câtă vreme pe acolo sunt „Eleanor Rigby" și „Here, There and Everywhere", adică de două dintre piesele care au făcut din album unul dintre cele mai citate din toate timpurile. Lui Lennon nu-i plăcea, îi spunea „throwaway” și se scuza pentru ea ori de câte ori era adusă în discuție. McCartney o adora, iar asta arată dezacordul care-ți spune mai multe despre dinamica unui parteneriat.
Două minute de proto-power-pop cu un moment precis de chitară, cu Paul și George cântând la unison, în octave diferite, o linie care sună ușor și care era, în realitate, aproape imposibil de sincronizat. Se pare că au râs amândoi când au reușit, în sfârșit, să o nimerească. Dacă ai ascultat albumul de o sută de ori și nu ai remarcat-o, ascultă-l a o sută una.
Și mai există „She's Leaving Home", de pe Sgt. Pepper's adică de pe albumul care conține „Lucy in the Sky with Diamonds", „A Day in the Life" și „With a Little Help from My Friends". Pe un disc atât de supra aglomerat cu capodopere, o baladă cu viori despre o adolescentă fugită de acasă are toate șansele să treacă neobservată. McCartney a scris-o după un articol din Daily Mirror, o fată de 17 ani plecase de acasă fără să lase mai mult decât un bilet, iar el a scris cântecul în câteva ore.
George Martin nu era disponibil, singura dată în istoria trupei când au lucrat cu un alt aranjor, Mike Leander. Martin s-a întors și a „dirijat” viorile, deși nu fusese implicat în aranjament. Uite că-n piesă e ceva care nu se învechește, anume ideea că părinții și copiii trăiesc uneori în aceeași casă și în lumi complet diferite. McCartney cântă vocea fetei, Lennon cântă vocea părinților și ambii au dreptate.
A existat o zi în februarie 1968 când The Beatles filmau un clip promoțional pentru „Lady Madonna". McCartney cânta la pian, fără niciun scop precis. Lennon a auzit ceva în ce cânta Paul și a început să scrie versuri pe loc. Au înregistrat piesa în aceeași zi, lătrăturile de câine de la final, improvizație pură, păstrate-n mix pentru că nimeni nu a vrut să le taie. „Hey Bulldog" a ajuns pe soundtrack-ul filmului de animație Yellow Submarine, un album pe care aproape nimeni nu l-a ascultat complet pentru că era pe jumătate umplut cu muzică orchestrală pentru film.
Piesa a stat acolo, îngropată, ani buni, dar are o energie pe care puține piese ale trupei o egalează, e mai dură, mai directă, cu un pian care nu-ți iese din cap. E un cântec care ar fi fost hit pe orice alt album, dar pe Yellow Submarine a cam fost invizibilă.
Iar la final, „I Me Mine", ultima piesă înregistrată de The Beatles ca trupă. Fără Lennon, care plecase deja. George Harrison, Paul McCartney și Ringo Starr au intrat în studio pe 3 ianuarie 1970 și au înregistrat-o. Lennon nu a fost prezent și nu a fost anunțat. Câteva luni mai târziu, trupa nu mai exista.
Harrison a scris despre ego, despre felul în care „eu", „pe mine" și „al meu" sunt cuvintele care definesc și distrug oamenii în același timp. Phil Spector, celebru pentru că a umflat și a stricat o bună parte din Let It Be cu producții excesive, a nimerit-o pe asta. Puțini știu că e ultima înregistrare de studio al trupei.
Ieri a fost ziua lor oficială, iar azi e doar o zi de vineri în care se întâmplă să existe muzică bună. Mi se pare suficient.
