Recunosc, e ciudat să mă găsești azi vorbind despre fotbal și nu despre vreun reissue uitat sau despre un concert de prin toamna lui 2000. Dar uite cum stă treaba, meseria mea e să ascult atent lucruri și să găsesc emoția ascunsă în ele, iar un meci de optimi de Campionat Mondial e exact asta, o piesă de nouăzeci de minute cu intro, refren și, dacă ai noroc, un final neașteptat la prelungiri.
Așa că azi schimb pick-up-ul, platforma de stream (asta până la un punct) cu televizorul, dar logica e cam aceeași, caut tensiunea, caut momentul în care totul se schimbă, caut piesa potrivită pentru fiecare echipă care intră pe teren.
E 30 iunie și am o liniște pe care o asociez cu dimineața de vineri când știi că vine un album nou și abia aștepți să deschizi platforma „vieții” și să-l asculți.
Aseară, Olanda și Marocul mi-au dat o dramă întreagă în Monterrey, rezolvată cu un penalty care a lăsat în urmă și inimi frânte și extaz, e o distribuție de emoții pe care o găsești numai pe un album bun, când piesa 4 dă cu tine de pământ, dar 5 te ridică la loc. Fotbalul are aceeași putere ca muzica pop făcută cu grijă, el comprimă toată speranța și toată melancolia lumii în câteva minute. Un meci e ca o piesă de trei minute care pornește din neliniște, trece prin câteva secunde de genialitate și se oprește brusc, lăsându-te golit, dar cu mâna deja întinsă spre buton, gata să apeși play din nou.
Azi, optimile de finală vin cu tensiuni mari, mai târziu, când fusul orar american se aliniază în sfârșit cu ecranele noastre. Și avem ce vedea din plin.
Coasta de Fildeș – Norvegia (Dallas)
Forța colectivă africană contra sclipirilor unui atacant de geniu. Pentru Coasta de Fildeș aleg „Soul Makossa" al lui Manu Dibango, ritm de grup, groove colectiv, ceva care te mișcă fără grăbă.
Pentru Norvegia merge „Take on Me" al celor de la a-ha, piesa e melodică, exactă, cu un vârf de sintetizator care lovește precis, ca un atacant de geniu.
Franța – Suedia (New York New Jersey)
Favoriții turneului testați de o apărare nordică încăpățânată. Pentru Franța pun „Harder, Better, Faster, Stronger" al lui Daft Punk, avem eleganță, încredere, viteză, viteză, viteză, opriți puțin că am amețit, toate alăturate unei echipe obișnuită să câștige cu stil.
Pentru Suedia aleg „The Winner Takes It All" piesa ABBA și rece, și caldă și controlată, și cu risipă de emoție până la ultima secundă.
Mexic – Ecuador (Estadio Azteca)
Meci în fața unui public fanatic, cu presiune asurzitoare, mai aproape de un concert live unde sala cântă mai tare decât scena. Pentru Mexic aleg „Cielito Lindo", în varianta lui Pavarotti și Iglesias (Enrique), o variantă de stadion, ceva care explodează din tribune, nu doar din boxe.
Pentru Ecuador merge „Lamento Boliviano" al celor de la Enanitos Verdes e melancolică, persistentă, se ține scai de tine, nu cedează ușor nici când presiunea e maximă.
Așteptarea meciurilor mari seamănă cu adolescența petrecută ascultând în buclă introducerea unei piese preferate, numărând secundele până explodează refrenul. E o frumusețe melancolică în toată așteptarea asta, știi ce urmează, știi că unii pleacă acasă plângând, alții sărbătoresc până-n zori.
Care e albumul vostru pentru orele astea de așteptare, înainte de meciurile mari din seara asta?
Și până una, alta, Vive la France!
