Isaccea este locul în care, acum un an, sute de mii de refugiați speriați fugeau din calea bombelor la bordul bacului care face legătura între România și Ucraina. Mame cu prunci în brațe și bătrâni neajutorați priveau spre țărmul românesc cu speranța că scapă cu viață, chiar dacă-și lăsau în urmă toată agoniseala.
Poveștile acestor oameni încă se scriu, pentru că războiul nu dă semne că s-ar termina prea curând, iar mulți umblă încă pribegi prin lume. Chiar dacă în punctul de trecere a frontierei e liniște acum, voluntarii, polițiștii și pompierii rămân pe poziții, pentru că nu știu niciodată ce le aduce următorul bac.
Deși a trecut un an, imaginile disperării, cu mii de copii, mame și bătrâni cu lacrimi în ochi fugind din calea bombelor, sunt încă vii în amintirea tuturor. Enică Sava, căpitan de bac retrăiește încă momentele în care cursele cu ambarcațiunea carea face legătura între cele două maluri erau contracronometru. Nopți întregi fără somn și zile pline de suspans în care timpul părea că nu mai e de ajuns. Mii de oameni aveau nevoie să fie salvați.
Enică Sava, căpitan bac Isaccea: A trebuit să tranzităm tot timpul, noaptea, să putem aduce cât mai mulți refugiați care așteptau pe malul celălalt să poată să fugă de război pănă la urmă și noi am fi făcut la fel, plecam. Chiar dacă nu ai casă, cauți să fii în siguranță.
Reporter: Ce a fost cel mai greu?
Enică Sava, căpitan bac Isaccea: Dramele prin care treceau. Mama cu 6-7 copii, plângand, bărbații rămânând pe celălalt mal, greu ce să spun a fost greu dar trebuie să trecem mai departe sperăm să treacă mai repede războiul.
Pe malul celălalt, în țara aflată în război l-am reîntâlnit pe Vitali, un tânăr ucrainean, director adjunct al punctului de trecere cu bacul din localitatea Orlivka Ucraina. Acum un an, nu își imagina că războiul va dura atât. E conștient acum că greul nu a trecut.
Reporter: Cât de greu au trecut aceste zile?
Vitali Nickula, director adjunct punct de trecere cu bacul Orlivka: 365 de zile. Greu, În fiecare zi ești în tensiune informații diferite, nu dormi, e greu, da, e greu. Știm că vom câștiga acest război, suntem toți siguri că o să câștigăm, de aceea ne și învățăm, ne adaptăm, trecem peste și ne ajutăm unul pe altul.
Rușii acum atacă infrastructura de electricitate, se atacă des și mult și avem probleme cu curentul, prima oară când am fost atacați pe infrastructură nu am avut curent 3 zile, deja Ucraina s-a deprins și cu situația asta, când știm că se pornesc rachetele atunci se stinge lumina în toate zonele unde se precizează că racheta o să ajungă și așteptăm.
Veronica, refugiată la 19 ani
Bacul transportă încă, spre pace, sute de ucraineni. Veronica, o tânără de 19 ani este unul dintre ei, iar povestea vieții pe care o trăiește la o vârstă atât de fragedă e greu de ascultat. S-a refugiat acum un an cu mama, bunica, străbunica și cei doi frățiori de 4 și 6 ani în Bulgaria. Zile întregi nu au știut nimic de capul familiei, rămas la luptă. A înfruntat pericolul din zona de război doar ca să știe că tatăl ei e în viață. Acum că îl are alături, s-a liniștit.
Veronica, refugiată: Tatăl meu este soldat, a fost în zona de război, a fost împușcat. Acum e cu mine și mergem să ne vedem familia, apoi ne întoarcem în Ucraina.
Reporter: Cum ai reacționat când ai aflat că tatăl tău a fost împușcat?
Veronica, refugiată: Toată familia a fost șocată. Nu știam cum să reacționăm, dacă trebuie să ne întoarcem în Ucraina pentru că nu știam ce s-a întâmplat cu tatăl meu. Nu puteam să-l contactăm și nu primeam toate informațiile. Era totul secret, este foarte dificil să nu știi ce se întâmplă cu tatăl tău.
Reporter: Ce te-a schimbat?
Veronica, refugiată: Multe lucruri, e foarte greu să îți părăsești casa și să nu știi când te vei întoarce.
Voluntari pentru ucraineni
Pe malul românesc, tabăra organizată acum un an e încă în picioare. Aceste tinere din Vadu, județul Constanța, gătesc de zor. Pregătesc mâncare caldă pentru ucrainenii înghețați de frig după călătoria cu bacul.
Într-unul dintre corturi l-am găsit pe Marian, un tânăr din Tulcea, voluntarul unei organizații nonguvernamentale. Este aici din primele zile ale invaziei din Ucraina, iar lucrurile pe care le-a văzut și le-a simțit în acest an și-au pus amprenta asupra lui.
Marian Dan, voluntar: Nu ai cum să nu fii atins de ceva de genul ăsta. Probabil că unul dintre motivele pentru care sunt aici este că nu am putut să stau deoparte după ce am ajuns aici câteva zile și am văzut ce se întâmplă.
Baza de la Isaccea e pregătită să primească refugiați în orice moment. Se asigură de asta plutonierul major Iuian Arhire din cadrul ISU Tulcea. Alături de colegi a muncit zi și noapte pentru a pune bazele taberei de refugiați care a primit până acum peste 300.000 de ucraineni fugiți din calea războiului.
Iulian Arhire: Suntem oameni și unele lucruri rămân în mintea și în sufletele noastre dar încercăm să ajutăm cu tot ce putem cu tot ce avem aici cu oamenii și colegii care am fost aici încă din primele zile. Nu era nimeni pregătit pentru așa ceva.
Erau foarte multe persoane speriate care fugeam din calea războiului, oamei care nu aveau hainele necesare pentru anotimpul respectiv în momentul în care ajungeau aici și erau primiți de autorități, voluntari se linișteau pentru că se simțeau pe un pământ sigur. Mai avem puțin și se face un an și mă uit în urmă cu mândrie că am putut să- i ajutăm și să le oferim exact ce aveau nevoie.
Locul e însă punct de tranzit și pentru ucrainenii care decid să se întoarcă acasă. Pentru o familie, de exemplu, dorul de bunicii rămași acasă a fost prea mare așa că au lăsat în urmă tihna de la Târgoviște, locul în care s-au adăpostit timp de aproape un an și pășesc din noi spre necunoscut într-o țară atacată zlinic, fără curent și căldură.
Prin punctul de trecere a frontierei de la Isaccea au trecut, de când a început războiul peste 300 de mii de refugiați ucraineni, cei mai mulți în perioada februarie – martie 2022.
Diana Sobaru jurnalist Euronews: Invazia din Ucraina a schimbat cu siguranță viețile tuturor și a trecut deja un an de când nimic nu mai este la fel. Aici, pe bacul care face legătura între localitatea Orlivka din Ucraina și Isaccea județul Tulcea, lacrimile refugiaților care au fugit terorizați din calea bombelor încă nu s-au uscat, iar locul rămâne o mărturie a poveștilor de viață care încă se scriu.
