9 octombrie este Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului în România. O zi în care ne amintim nu doar de milioane de oameni uciși în timpul Holocaustului, ci și de tragediile care au avut loc aici, în țara noastră.
Una dintre cele mai cumplite pagini din istoria României este Pogromul de la Iași, din iunie 1941.În doar câteva zile, mii de evrei au fost uciși în urma violenței alimentate de antisemitism, propagandă, ură, discriminare și de acceptarea ideii că unii oameni ar valora mai puțin decât alții.
Pentru generațiile care nu au trăit acele vremuri, poate fi greu de înțeles cum a fost posibil. Cum oameni obișnuiți au fost umiliți, ridicați de pe stradă, bătuți, împușcați sau urcați cu forța în trenuri ale morții.
Marius Cazan, cercetător la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”: În general, când vorbim de un masacru, de un genocid, evident că răspunsurile nu sunt simple. Raționalul de multe ori lipsește și tipul de exercițiu pe care-l facem astăzi, încercând să înțelegem ce s-a întâmplat acum 85 de ani, este unul dificil. Evident că îl facem cu bagajul intelectual pe care îl avem astăzi și cu valorile și ideile, sper eu, cât mai bogate din perspectiva demnității umane și respectului pentru demnitatea umană.
Ura față de o rasă nu se construiește însă peste noapte. Pogromul de la Iași nu a apărut din senin, ci pe fondul unui antisemitism organizat politic și alimentat prin presă și propagandă.
La Iași, acest discurs prinsese rădăcini încă de la începutul secolului XX. Istoricul Adrian Cioflâncă plasează aceste realități și mai în trecut. Primele forme moderne ale antisemitismului românesc au apărut din secolul al XIX-lea, iar în deceniile următoare discursul a devenit tot mai radical.
Adrian Cioflâncă, cercetător în istoria Holocaustului: România a fost ultimul stat din Europa care a acordat drepturi cetățenești evreilor. În perioada Vechiului Regat, între 1866 și 1918, apare o mișcare antisemită autohtonă puternică, care stârnește agitații de stradă, dezvoltă o presă proprie și organizații prin care se organizează din ce în ce mai bine, ajungând ca, la începutul secolului XX, să apară primele formațiuni politice cu mesaj principal îndreptat împotriva evreilor. Dacă ne uităm la discursul antisemit încă de la 1866, vedem că el, din punct de ideologic, este bine conturat încă din primele faze. Ce se schimbă spre Primul Război Mondial și spre Al Doilea Război Mondial e caracterul radical.
Istoria omenirii ne arată că, atunci când astfel de atrocități sunt uitate sau neînțelese, ele se pot repeta în orice societate, din orice vremuri. Care este mecanismul prin care prejudecățile duc la discriminare, apoi se transformă în ură și, în cele din urmă, în crimă? Sunt întrebări care, mai ales în contextul realităților din prezent, cer răspunsuri, în special pentru generațiile tinere care nu au justa proporție a tragediilor trecutului.
Politica antisemită din România, susținută de la vârful statului
În România, izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial a fost și justificarea pentru radicalizarea politicilor împotriva evreilor, politici întreținute de regimul condus de Ion Antonescu.
Pe 22 iunie 1941, Germania nazistă a declanșat Operațiunea Barbarossa, adică invazia Uniunii Sovietice. România a intrat în război alături de Germania, iar orașul Iași se afla în imediata apropiere a frontului.
Adrian Cioflâncă, cercetător în Istoria Holocaustului: Trebuie să ținem cont de atmosfera momentului, de ce tip de educație primeau militarii odată ce îmbrăcau uniforma, de ce tipuri de ordine primeau de la superiori și care erau mesajele transmise de regimul politic antonescian. În această privință, există o convergență de mesaj între toate aceste paliere care afectează viziunea militarilor asupra situației din acel moment, adică și regimul antonescian, și propaganda de la nivel militar, și ceea ce discutau militarii la popotă erau într-un registru radical antisemit. Acest consens în rândurile militarilor, felul în care diagnosticau și prognosticau situația din acel moment, a contribuit la înrăutățirea situației evreilor.
În jurul evreilor se construiau deja acuzații false. Una dintre cele mai puternice era mitul „iudeo-bolșevismului”, anume ideea că evreii ar fi fost responsabili pentru comunism și că ar fi colaborat cu Uniunea Sovietică.
Alexandru Florian, președintele Institutului Elie Wiesel: Este așa-numitul mit al iudeo-bolșevismului că evreii sunt cei care aduc comunismul, că fac semnale avioanelor sovietice care, în condițiile izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, au început să bombardeze teritoriul de la granița României și când, deci, evreii din Iași ar face semnale cu lanternă avioanelor sovietice unde să bombardeze populația. A dat crezare pe un fond de antisemitism popular care exista în România la acea vreme, un antisemitism întreținut de partidele extremiste de dreapta, Mișcarea Legionară, dar întreținut de o presă de extremă dreapta și de alte ziare care promovau antisemitismul.
Propaganda a transformat o comunitate întreagă într-un presupus dușman. Când s-a declanșat războiul, acest dușman imaginar a fost prezentat ca o amenințare reală, imediată, la siguranța națională.
Alexandru Florian, președintele Institutului Elie Wiesel: Forma mesajelor sau a caricaturilor și, în acest context, a unei pregătiri propagandistice a inoculării acestui mit că evreii sunt vinovați de faptul că poate România a pierdut acele teritorii, că evreii susțin comunismul etc., etc., a intervenit acțiunea unor instituții, a jandarmilor, a unor organizații, detașamente, grupări din Armata Română care, aflate în trecere spre front prin Iași, au reacționat prin a încerca să pună în funcțiune antisemitismul într-o stare de agresivitate și de violență și anume să atace populația civilă din Iași.
1941. Gropi comune în Pădurea Vulturi – cartea care arată drama evreiască
Marius Cazan este cercetător în memoria Holocaustului și unul dintre autorii volumului „1941. Gropi comune în Pădurea Vulturi”. În analiza sa din carte, Marius a punctat și felul în care propaganda militară românească a contribuit la construirea imaginii „dușmanului”, pornind de la teoria unui istoric american, despre cei patru piloni ideologici ai așa-numitului „Război Sfânt”.
Marius Cazan, cercetător la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”: Am mers pe urmele modelului pe care îl propune un cercetător american, în care identifică în ceea ce numește propaganda militară românească în timpul celui de-al Doilea Război un Război Sfânt, patru piloni ideologici, pe care se bazează această propagandă și felul în care propaganda capacitează militarii români. Acești patru piloni ideologici ai Războiului Sfânt sunt naționalismul, care se manifestă, aș spune, în întreaga perioadă interbelică. Apoi vorbim de religie, care este folosită pentru a transmite soldaților și ofițerilor această valoare a luptei pe care o duc împotriva ateismului bolșevic. Vorbim de antisemitism, care este din nou prezent în propaganda militară românească și care merge mână în mână cu cel de-al patrulea pilon, adică anticomunismul. Antisemitismul și anticomunismul sunt două elemente extrem de prezente în ideologia formațiunilor de extremă dreaptă românească încă din anii '20 și de-a lungul anilor '30. Anticomunismul, evident, este prezent în comunicarea de propagandă pe care o face statul român atât în zona militară, cât și în zona publică civilă, s-o numesc așa, începând cu sau de-a lungul anilor '40.
Cum ajunge o societate să accepte crima în masă?
La sfârșitul lunii iunie 1941, violența a ajuns la apogeu. Pe 28 și 29 iunie, la Iași, mii de evrei au fost uciși. În curtea Chesturii Poliției au fost împușcați oameni adunați și reținuți de autorități. Alte crime au avut loc pe străzi, în case și în diferite puncte ale orașului. Nu a existat un singur loc al crimei. Însă a existat o comunitate în care violența a devenit realitate.
Alexandru Florian, președintele Institutului Elie Wiesel: Deci, a acționat armata, au acționat grupări din armată, a acționat populația civilă care arăta unde locuiesc evreii în diferite cartiere din Iași. Pe casele unde locuia populație creștină s-au făcut niște cruci, ca să nu existe riscul de a fi confundați. Deci, populația civilă a ajutat în a arăta unde sunt evreii, în a fi adunați și transportați spre Curtea Chesturii de către detașamente ale armatei. După care au urmat scene cumplite, care astăzi pot fi dovedite prin fotografii de epocă, deci fotografii documentare, prin documente emise la vremea respectivă de Chestură, de jandarmerie, de armată sau prin mărturii ale unor supraviețuitori ai pogromului de la Iași.
Pogromul de la Iași nu s-a oprit la uciderea evreilor în oraș
Pentru cei care au supraviețuit masacrului din oraș, calvarul însă nu se încheia. Mii de oameni au fost urcați în două trenuri de marfă și transportați spre Călărași și Podu Iloaiei. Vagoanele erau supraaglomerate, închise și lipsite de condiții pentru supraviețuire. Mulți au pierit chiar în trenuri, din cauza căldurii, a lipsei de apă sau aer. Cadavrele lor erau aruncate din tren de-a lungul traseului.
Marius Cazan, cercetător la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”: În ambele trenuri, dacă nu greșesc, sunt urcați undeva până în 5.000 de persoane și supraviețuiesc 700 și ceva în trenul Iași-Podu Iloaiei și aproape 1.000 în trenul Iași-Călărași. Așa că da, în cazul trenurilor, lucrurile sunt mult mai clare. Problema, dacă putem să spunem așa, a cifrelor este dată de aceste multe episoade de violență și de asasinat care au loc în oraș. Cel mai mare este în curtea Chesturii, e adevărat, și acolo știm cumva că se deschide focul, dar nu știm nicidecum câte persoane își pierd viața în curtea Chesturii. Dar, pe lângă asta, mai sunt multe alte locuri în oraș unde au loc episoade sumare de execuție, unde au loc violențe care înseamnă și pierderea vieții unor persoane. Ori, toate aceste mici episoade dau cifrele astea mari și sinistre.
La Iași trăia atunci una dintre cele mai importante comunități evreiești din România. În jurul ei se construise însă, de-a lungul deceniilor, o întreagă cultură a prejudecăților. Iar în momentul în care violența a început, victimele nu au fost tratate ca indivizi, ci ca un grup care, potrivit propagandei, era dușmanul.
Alexandru Florian, președintele Institutului Elie Wiesel: Toți din… fiecare dintre noi, indiferent de, încă o dată, educație, avere, religie, apartenență politică, gen și așa mai departe. Avem toți același material uman. Diferențele nu ar trebui să genereze crimă, să genereze crimă în masă.
Astăzi, la Iași, memoria Pogromului este păstrată într-un muzeu ridicat chiar într-unul dintre locurile în care oamenii au fost uciși. Pentru cei care lucrează aici, istoria nu este doar o succesiune de date, ci însăși memoria unor oameni.
Nicoleta Dabija, muzeograf, Muzeul Pogromului, Iași: Pentru noi, cei care lucrăm aici, este un loc în care retrăim zilnic, practic, acel moment, 29 iunie 1941. Avem, aș spune, privilegiul acesta, pentru că este un privilegiu, de a nu uita nici într-o zi faptul că în clădirea aceasta, în curtea aceasta, au murit poate mii de oameni, într-o duminică obișnuită, în care fiecare s-a trezit în familia lui și a sfârșit prin a muri aici, în curtea Chesturii. Sau sufocați în cele două trenuri, în unul din cele două trenuri ale morții. Revenind, momentul acela, 1941, este de o atrocitate incredibilă. Faptul că a fost acoperit, ascuns decenii la rând, este ceva impardonabil.
Una dintre cele mai emoționante încăperi este cea în care se află registrul victimelor. Aici vin, uneori după decenii, urmașii celor uciși.
Nicoleta Dabija, muzeograf, Muzeul Pogromului, Iași: Știu o familie care a venit special din Israel doar pentru acest registru al victimelor, în sensul că n-au vrut să vadă restul muzeului. Au venit aici în fața registrului și și-au căutat rudele. Este probabil cel mai emoționant loc din muzeul Pogromului de la Iași. Rudele, vorbim de fapt de a treia generație. În general, nepoții acestora vin și caută rude mai apropiate sau mai îndepărtate, oameni despre care familiile nu le-au vorbit sau le-au vorbit foarte puțin și practic ei fac un drum în sens invers pentru recuperarea memoriei acestor oameni.
Oamenii care au ales să ajute, nu să ucidă
Dar istoria Pogromului nu este doar a celor care au ucis și a celor care au murit. Este și istoria celor care au ales să ajute. În acele zile, au existat oameni care și-au riscat propria siguranță pentru a salva vieți. Printre ei, muzeografii îl amintesc pe Grigore Profir, un morar din Iași.
Nicoleta Dabija, muzeograf, Muzeul Pogromului, Iași: Am să vorbesc despre un morar care se numește Grigore Profir și care e un fel de Schindler al Iașiului (n.r: Oskar Schindler a fost un industriaș german și membru al Partidului Nazist care a salvat de la Holocaust aproximativ peste o mie de evrei). El avea o moară în cartierul Păcurari, moara Dacia, și în acele zile când s-a simțit această prigoană și apropierea masacrului împotriva populației evreiești a angajat la el la moară aproximativ 100 de evrei, ceea ce e foarte mult, și a luptat cumva în felul acesta cu autoritățile și n-a vrut să le dea voie acelor oameni să fie arestați și să treacă prin Pogromul de la Iași.
Într-o societate în care ura devenise politică de stat, au existat și oameni care au ales să nu participe. Astfel încât istoria este făcută nu doar din decizii la nivel înalt, ci și din alegeri individuale.
La 85 de ani distanță de tragedia Pogromului, orice amintire a acelor momente este și un instrument pentru ca societatea actuală să conștientize astfel de tragedii se pot repeta oricând.
Adrian Cioflâncă, cercetător în Istoria Holocaustului: Barierele sunt foarte, foarte subțiri și, în situații de criză politică, în situații de război, în situații de tulburări sociale, lucrurile se pot schimba dramatic de la o zi la alta. Pentru că mulți evrei povestesc că după război lucrurile păreau că se îndreaptă spre o direcție bună. Nu simțeau, la nivelul vieții de familie și în secțiunea lor de viață urbană, că lucrurile sunt atât de grave. Și, dintr-o dată, vecinii s-au îndreptat împotriva lor. Statul și-a mobilizat forțele împotriva unor civili și au fost șocați să descopere că toate reperele siguranței din perioada interbelică au dispărut peste noapte.
Poate că aceasta este, de fapt, una dintre cele mai importante lecții ale Pogromului de la Iași. Ura din societate nu a început în ziua în care au fost deschise focurile, ci cu mult înainte. De aceea, memoria nu înseamnă doar să știm ce s-a întâmplat, ci înseamnă să înțelegem cum a fost posibil.
