Vincent Munier și Martin Dohrn, doi dintre cei mai premiați fotografi și cineaști de „wildlife” din lume, și-au prezentat documentarele la Brașov.
Vincent Munier și Martin Dohrn, la Festivalul LYNX de la Brașov
Două filme, două stiluri cinematografice diferite și aceeași preocupare esențială: relația dintre om și natură. La Festivalul LYNX de la Brașov, Martin Dohrn și Vincent Munier au adus în fața publicului nu doar documentare despre lumea sălbatică, ci și o invitație la reflecție asupra felului în care alegem să trăim alături de ea. În interviurile acordate pentru emisiunea CULT, de la Euronews România, cei doi fotografi și cineaști au povestit despre ce înseamnă să surprinzi în cele mai mici detalii viața păsărilor și a animalelor pădurii.
Filmele prezentate de cei doi la Brașov sunt mărturia felului în care aceștia și-au dedicat viața explorării lumii sălbatice.
Dispariția cocoșilor de munte din Franța a devenit motiv central în „Cântecul pădurii”, producția lui Vincent Munier, laureat al premiilor Cesar.
De cealaltă parte, cineastul britanic Martin Dohrn, nominalizat la premiile BAFTA și laureat Emmy, a adus în fața spectatorilor documentarul The Birds. Este povestea unei obsesii frumoase: încercarea lui Martin Dohrn de a surprinde pe cameră dansul spectaculos dintre milioane de păsări și un singur șoim călător.
Ce ne învață natura, păsările, animalele pădurii? Sau mai degrabă ce ar trebui să învățăm de la ele? Ne este greu să mai răspundem la o astfel de întrebare în anul 2026, când statisticile despre sănătatea planetei noastre și a ecosistemelor nu sunt deloc optimiste.
Pentru fotografii de natură, wildlife, dar și pentru cineaștii-documentariști care au ales să imortalizeze fenomenele naturii, poveștile pe care ei le oferă lumii sunt tot atâtea motive de a oferi un răspuns clar: totul pe planetă este interconectat. Comportamentul nostru, al oamenilor influențează decisiv felul în care în viitor generațiile noi se vor mai putea bucura de natură, așa cum o știam.
La Brașov, la festivalul de film documentar LYNX, specialiști din întreaga lume au vorbit despre importanța de NU uita să privim natura, să o ascultăm, săi descoperim fiecare mic detaliu, dar care este indispensabil în mecanismul unui ecosistem.
Martin Dohrn: „Uneori, chiar și natura poate fi zgomotoasă”
Martin Dohrn este director de imagine. Și-a dedicat 40 de ani din viață pentru a studia animalele, insectele, păsările. Lor le-a dedicat munca sa, pe ele le-a urmărit prin lentila aparatului de filmat. Eforturile sale i-au adus în timp 3 nominalizări la premiile BAFTA și un trofeu Emmy. În documentarul „The Birds”, prezentat la Brașov, cineastul a transformat pasiunea sa pasiune într-o meditație despre natură, dar și despre supraviețuire, în relația dintre om și lumea din jurul său.
La festivalul LYNX, în competiție, a fost și filmul realizat de unul dintre cei mai cunoscuți fotografi și cineaști de natură din lume: Vincent Munier. Documentarul său a fost și câștigător al marelui premiu al publicului la festivalul de la Brașov: Cântecul pădurii, un film fenomen, care a devenit cel mai mare succes de box-office al genului în Franța ultimelor două decenii.
Vincent Munier, fotograf de natură și cineast: „Cred că asta este esența însăși a meseriei mele, care a fost o pasiune și care a devenit o meserie, dar care rămâne în continuare o pasiune. Da, așa este, este o împărtășire. Este cu adevărat o împărtășire, pentru că aș putea să o trăiesc într-un mod egoist și să fiu singur, dar am totuși senzația că este nevoie să împărtășesc toate acestea pentru ca mai mulți oameni să fie sensibili la ele, cu adevărat.”
În cadrul emisiunii Cult, i-am cunoscut mai bine pe cei doi cineaști care și-au dedicat zeci de ani din viață pentru a ne aduce pe ecran spectacolul naturii. Cu Martin am început discuția pe o stradă zgomotoasă, oarecum în contradicție cu liniștea naturii. Sau nu neapărat.
Martin Dohrn, director de imagine: „Sunt obișnuit cu liniștea naturii, asta e adevărat și chiar apreciez asta, dar uneori chiar și natura poate fi zgomotoasă. De pildă, dacă stai lângă o cascadă, e asurzitor. Iar dacă stai acolo toată ziua, e ca și cum, când pleci, încă mai auzi sunetul ăla în urechi, așa că e în regulă acum să ne aflăm pe o stradă. E plăcut. Cred că e bine să ai și mult zgomot, dar și mai puțin zgomot în viața ta. Ai o diversitate de sunete”.
După proiecția filmului „Păsările” al cineastului britanic, o întrebare firească este ce a învățat regizorul din comportamentul acestora, urmărindu-le cu imensă răbdare ani la rând.
Martin Dohrn, director de imagine: „Ce am învățat din comportamentul păsărilor, din faptul că le-am observat cu atâta atenție atât de mult timp și, mai ales, din vizionarea repetată a înregistrărilor în reluare lentă după eveniment, a fost că ideea noastră conform căreia stolurile și turmele se formează din teamă, deoarece animalele se tem de prădător, nu este tocmai adevărată. Este cumva doar parțial adevărat, în sensul că turmele de animale și grupurile de pești se formează atunci când se confruntă cu prădători. Așa că m-am întrebat dacă există sau nu un scop ecologic în spatele acestui comportament, dincolo de simpla teamă. Cred că există, și cred că am reușit să demonstrez acest lucru în film.
Ideea este că animalele sănătoase pot indica prădătorului care sunt animalele bolnave și, prin urmare, acestea sunt cele pe care turma ar prefera ca prădătorul să le mănânce, în locul exemplarelor sănătoase. Dar nu am făcut un studiu științific în acest sens. S-ar putea găsi o amprentă genetică a acestui fenomen, dacă cineva s-ar apuca să-l analizeze mai atent”.
Înțelegerea naturii, spune Martin, nu este doar un exercițiu de curiozitate științifică, ci și o condiție pentru supraviețuire. Oamenii uită cât de mult depind de ecosistemele care îi înconjoară.
Martin Dohrn, director de imagine: „Este în interesul nostru să înțelegem ce anume ne menține în viață. Le spun mereu oamenilor că fiecare respirație pe care o facem este rodul vieții, al ființelor vii. Nu există niciun atom de oxigen în aerul pe care îl respiri care să nu fi trecut printr-un organism. De fapt, probabil că există”.
Filmul lui Dohrn este rezultatul a ani de observație a unor imagini filmate la viteze foarte mari. Dincolo de spectacolul vizual pe care îl oferă stolurile de păsări, cineastul a vrut să deslușească și comportamentul unei păsări în fața prădătorilor.
Martin Dohrn, director de imagine: „Ceea ce vedeți, adică în imaginea aceea în care șoimul coboară, se apropie, se apropie, ei bine, asta se întâmplă la o viteză de 160 de cadre pe secundă. În timp real, se întâmplă exact așa, iar șoimul se mișcă literalmente în felul acela, apoi dispare, iar totul durează de fapt 2 sau 3 secunde. Acesta este aspectul pentru care am încercat întotdeauna să-mi pregătesc mintea. Să fiu pregătit, să mă asigur că nu există nimic în cale. Uneori, manșeta ar putea prinde... Asigurându-mă că nimic nu ar...Acel moment, acel episod de o intensitate absolută în care vezi că se întâmplă, că e acolo, că e prezent, și te uiți în direcția aceea, iar pasărea e acolo, și trebuie să-ți schimbi toate ideile preconcepute despre ce urmează să se întâmple și să intri imediat în ritm. Tocmai pentru acel moment aștepți 3 zile pentru aproximativ 20 de secunde de intensitate, iar dacă ai noroc, după acele 20 de secunde de intensitate îți dai seama că ai obținut ceva bun, simți un val imens de ușurare și un val imens de bucurie pură, pentru că tot timpul acela pierdut nu a fost în zadar”.
Pentru un cineast, este greu să surprindă prin lentila camerei un șoim în picaj, care își începe vânătoarea. Pentru că mișcările păsării pot fi înșelătoare. Mai mult viteza pe care o atinge un șoim prădător în timp ce urmărește o pradă poate fi neașteptat de mare.
Martin Dohrn, director de imagine: „Cât înseamnă asta în kilometri? Mă gândesc că aproximativ 320 sau 340 de kilometri pe oră, aceasta este viteza maximă pe care o poate atinge un șoim călător. Iar eu am fost la unul dintre acele evenimente unde am înregistrat un șoim călător care zbura cu această viteză. Așa că știu că este adevărat. Și atunci întrebarea este: cum reușește să facă asta? Și de ce o face? Apoi, să vezi asta, în sfârșit, în acest film, în acțiune, să vezi cum (șoimul) folosește acea viteză și ce face cu ea și, mai ales, ce efect are asupra ei: inspiră teroare. Asta e, de fapt, tot ce înseamnă acolo. Acea viteză pură e înspăimântătoare pentru orice pasăre”.
Povesteam la început despre filmul documentar al cineastului francez Vincent Munier: Cântecul Pădurii. Producția a avut 1.300.000 de spectatori în Franța, iar din 6 noiembrie va intra și în cinematografele din România.
Vincent Munier: „Nu avem dreptul să decidem asupra vieții sau morții unei specii în funcție de propriul nostru interes”
Vincent este fotograf de natură de peste 35 de ani. Așa cum spune chiar el, filmul său nu este doar un demers artistic, ci o încercare de a reconecta publicul cu o sensibilitate pe care vremurile contemporane aproape au anulat-o: grija față de natură.
Vincent Munier, fotograf de natură și cineast: „Ne dăm seama cât de mult ne afectează asta și că avem nevoie de tot ce ne înconjoară, să ne luăm timp să admirăm, să observăm, să ne minunăm, să ne hrănim din asta. De fapt, este aproape o hrană spirituală. Este mai mult decât un film cu imagini foarte puternice, este mai mult un documentar, a fost o poveste personală pe care ați ales să o transmiteți prin intermediul familiei dumneavoastră, al tatălui și al fiului dumneavoastră. Povestiți-ne puțin despre acest triunghi care, de fapt, transmite un mesaj foarte puternic. Eu sunt totuși o persoană foarte afectată de ceea ce se întâmplă, având în vedere lipsa de considerație pe care o avem față de tot ceea ce nu este uman, față de tot ceea ce ne înconjoară. Și asta este greu. Și apoi, fac fotografie de natură de 35 de ani, iar de vreo zece ani fac și filme”.
Cineastul vorbește despre natură ca despre o formă de hrană spirituală. Cântecul păsărilor, mirosul pădurii, prezența copacilor sunt elemente esențiale pentru echilibrul nostru interior.
Vincent Munier, fotograf de natură și cineast: „Există totuși în acest film o dorință de a ne împăca cu lumea sălbatică, cu natura, de a încerca să atingem oamenii într-un mod destul de sensibil, în adâncul ființei lor, pentru ca ei să-și dea seama că este totuși important. Deja vorbeam despre un fel de hrană spirituală, cred că aceasta este una dintre ele. Și apoi sunt lucruri care ne scapă. Despre beneficiile naturii, cântecele păsărilor, mirosul, copacii. Toate acestea sunt extrem de importante, în cele din urmă. Nu ne dăm seama, dar, inconștient, avem cu adevărat nevoie de asta pentru a avea o sănătate mentală mai bună, cred”.
Mesajul filmului este și unul civic, militant. Vincent Munier avertizează că pierderea biodiversității nu este doar o problemă de mediu, ci și una care va afecta direct calitatea vieții umane.
Vincent Munier, fotograf de natură și cineast: „Tocmai asta nu reușim să înțelegem. Cei care îi critică pe ecologiști, care vorbesc despre „eco-terorism” sau alte lucruri de genul ăsta, sunt complet ridicoli. Sunt oameni care, de fapt, încearcă să promoveze viața înaintea economiei. Și de multe ori cifrele sunt cele care ne controlează puțin viețile și care preiau controlul asupra vieții. Și ajungem într-un punct în care asta nu mai e posibil. E imposibil. Ne slăbim enorm, psihic și fizic. Pentru că bem apă scârboasă, respirăm aer poluat, avem pesticide, mâncăm orice, zonele noastre rurale... Zăpada e neagră. Zăpada e neagră, exact. Asta e evident. Dar trebuie să existe o revoltă în rândul cetățenilor. O să-și spună: „Nu, stați puțin, nu ne mai furați viața. Și, în plus, e posibil să facem asta cu bucurie și solidaritate, să readucem viața acolo de unde am luat-o. Există mai multe mesaje în acest film; într-adevăr, sub aspectul său foarte poetic și contemplativ, se ascund mesaje care mi se par destul de importante. Este vorba despre... Moartea care alimentează viața, într-un fel. Să nu ne lăsăm copleșiți de dispariția unei specii, ci să rămânem mereu în luptă, pentru că mai sunt încă multe altele. Nu trebuie să fim cuprinși de un pesimism profund, altfel ajungem la inactivitate. Trebuie totuși să fim mereu în acțiune. Și apoi, aceste analogii, aveți dreptate, între o specie care dispare, dar care, în cele din urmă, este încă acolo, acești copaci morți care sunt extrem de importanți. Humusul, există umanitatea, humusul este totuși foarte puternic, era și toată viața, bogăția unui sol. Asta mi se pare extrem de important. Nu avem dreptul să decidem asupra vieții sau morții unei specii în funcție de propriul nostru interes. Și dacă reușim să schimbăm asta și să avem considerație și bunătate față de ceilalți non-umani, cred că atunci va fi mai bine pentru noi. Și chiar și pentru noi, cred că este mai ușor să trăim împreună ca oameni”.
