În viața oricărui colecționar de discuri, de obicei pe la ora trei dimineața, vine un moment în care realizezi că-s piese care n-au nevoie de dicționarul engleză - română. Limba engleză are peste un milion de cuvinte, dar niciunul nu reușește să fixeze exact senzația de gol amestecat cu euforie. O face Peggy Gou când a a ales calea de a abandonat lexica pentru un „nanana” obsesiv.
Arheologie în sertarul cu amintiri
Piesa asta, (It Goes Like) Na Na Na nu a apărut din neant, nu. Ea este rezultatul unei excavații sentimentale în straturile geologice ale anilor ’90. Gou a luat sintetizatoarele lucioase care ne făceau să dansăm în cluburi prin 1998 și le-a injectat cu o relevanță imediată.
Auzi acolo ecoul celor de la ATB, simți structura pop a celor de la ATC, dar rezultatul este ceva proaspăt. Ea aduce un omagiu unei epoci în care muzica nu încerca să fie deșteaptă, ci doar prezentă. Peggy Gou face ca piesa să sune modern, în boxele tale, în timp ce te întrebi unde au zburat ultimii treizeci de ani.
De ce ne bântuie acest refren?
Explicația este simplă și, în același timp, ușor terifiantă pentru oricine preferă logica în locul haosului emoțional. „Nanana”-ul merge deoarece ocupă spațiul lăsat liber de eșecurile noastre de comunicare.
„I can't explain, I got a feeling that I just, I can't erase.” Sunt versuri care ar putea fi scrise pe spatele unui șervețel de un adolescent îndrăgostit sau de un bărbat de patruzeci de ani care realizează că nu-și cunoaște propria inimă. Frumusețea stă în această capitulare în fața inexplicabilului. Gou pune pe repeat un sentiment fără definiție, permițându-ne să simțim totul fără presiunea de a pune etichete.
Uneori, viața devine atât de zgomotoasă și de complicată încât singurul răspuns corect este un refren fără cuvinte. Când vocabularul te lasă la greu, apeși play și lași „nanana”-ul să preia controlul. E mister, e confuzie și este, probabil, cel mai real lucru pe care îl vei auzi săptămâna asta.
