Jean Gavril și-a făcut debutul în peisajul muzical în 2004, odată cu piesa "Nebun de legat", care a marcat începutul călătoriei artistice.
Deși a studiat arhitectura, el a rămas fidel pasiunii sale pentru muzică. Cu o hotărâre nezdruncinată și o încredere solidă în propriul său talent, artistul continuă să își urmeze drumul în universul muzical: “Călătoria în lumea muzicii a început în clasa întâi, când am primit de la mama și de la tata o chitară cadou de ziua mea. Atunci am descoperit pentru prima oară muzica și am început să studiez cu un profesor în Constanța, de la Liceul de Arte, care și-a dat seama că am înclinație spre muzică. Am avansat destul de repede și, după vreo doi ani de zile, deja concuram la concursuri cu copii mult mai mari decât mine. Mai târziu, în liceu, am intrat în trupa de teatru, unde am avut niște experiențe plăcute care m-au făcut și mai curios despre această industrie artistică. Mă gândeam cum ar fi să dau la actorie, cum ar fi să fac asta pe bune, în locul muzicii. În clasa a 12-a, când a trebuit să îmi aleg facultatea, am avut de ales între muzică, teatru și arhitectură și am ales să studiez ceva la care nu mă pricepeam – arhitectura. Mă gândeam că dacă sunt muzician și merg să studiez muzica, îmi limitez orizontul”, a spus Jean Gavril.
Însă arhitectura îi sare și astăzi în ajutor când vine vorba despre construcția muzicală: “Școala de arhitectură a fost cea mai bună școală pe care puteam să o fac. A fost foarte grea, m-a ținut în priză și m-a captivat toți anii de studiu. Este o școală pe care aș recomanda-o oricui, pentru că te învață să proiectezi pe lângă clădiri și tot ce ține de viață, carieră, familie și muzică. Nu m-am văzut niciodată profesând ca arhitect, pentru că muzica a fost întotdeauna pe primul loc, însă mi-am păstrat gașca din facultate, sunt înconjurat de arhitecți și am păstrat arhitectura în suflet. Mă inspiră, în general, dialogul și critica. Asta am învățat în școală. Întotdeauna câștigă cine are cel mai bun argument. Este o școală de argumentare. Și asta m-a făcut să aplic anumite principii și în muzică, pentru că totul este subiectiv, inclusiv muzica pe care o faci. Trebuie să crezi în ea cu adevărat. Eu nu fac muzică pentru a plăcea altora, eu fac muzică să-mi placă mie.”
Povestea piesei “Ultimul val”
În arta sa sonoră, artistul trasează linii melodice din lumea sa interioară și din ecouri emoționale ale celor din jur, manifestându-se ca un arhitect al sunetului și al empatiei în armonie: “Multe dintre piesele pe care le-am scris și compus au venit la mine pur și simplu în momente în care nu le așteptam și sunt scrise despre întâmplări pe care le-am trait eu. Unele sunt triste, altele sunt fericite. Pot spune că una dintre cele mai notabile este o baladă pe care am scris-o în momentul în care cineva drag a murit. Era tatăl colegului meu de apartament cu care locuiam în facultate, un domn comandant de vas. “Ultimul val” a venit în perioada aceea la mine, eu fiind alături de prietenul meu. Am fost foarte empatic și pur și simplu m-am trezit scriind piesa asta, pe care am făcut-o împreună cu Feli. Și, ca să merg și mai departe în poveste, în momentul în care am făcut primul demo al piesei și am înregistrat refrenul: “Ultimul val pe ultima barcă, încă un suflet pleacă spre larg. Ultimul val ne ia și ne poartă, încă o suflare către catarg”, eram la studio cu Lucian Noghi, producătorul meu. I-am trimis piesa lui Feli. Două zile mai târziu am aflat că tatăl ei murise exact atunci când i-am trimis eu demo-ul.
M-am inspirat foarte mult și din relația pe care am avut-o cu soția mea, Bianca. O relație lungă care a început la sfârșitul liceului și care continuă și în prezent. Pe scurt, povestea cu Bianca este că ne-am apropiat la sfârșitul liceului și când ea a plecat în Anglia să studieze, am rămas la distanță vreo patru ani. La 20 de ani faci toate tâmpeniile posibile, te desparți, te împaci, lucru care pe mine m-a inspirat foarte mult să compun și multe dintre piesele mele sunt despre mine și Bianca”.
Jean Gavril, în interpretările sale, depășește granițele emoțiilor: “Nu am emoții pe scenă. Pe scenă sunt ca la locul de joacă, sunt ca peștele în apă. Am mai multe emoții în viața de zi cu zi decât am pe scenă, pentru că ceea ce fac mă bucură foarte mult. Îmi place să mă pierd în moment. În mintea mea, un concert parcă ar dura 10 minute, deși e un concert de o oră. Mi-am construit show-ul astfel încât să înceapă lent, să urce până într-un punct maxim și până la final să mai fie puncte de maxim.”
Și-a exprimat identitatea muzicală prin numeroase single-uri de succes
De-a lungul timpului, Jean Gavril a colaborat cu mai mulți artiști, printre care Feli, DOC, Ana Coman, BRUJA, Vlad Flueraru.
În decursul celor zece ani de activitate artistică, Jean Gavril și-a explorat propria identitate muzicală, exprimându-se exclusiv prin single-uri: “A fost o căutare a stilului pe care vreau să-l cânt. Este destul de ușor de înțeles că îmi place să am o trupă și să sune rock sau înspre partea de chitare electrice, însă am vrut să aduc un plus industriei rock care există deja în România. Nu am fost niciodată fan al rock-ului românesc pentru că a fost trist întotdeauna. Începând cu 2000, totul se cântă în minor, cu versuri melancolice. Drept urmare, mi-am propus ca eu să cânt în acorduri majore, cu mesaje pozitive, muzică de dans. Îmi place rock-ul american, simplu, The Black Keys, Arctic Monkeys. Eu sunt în slujba celor care mă ascultă, sunt în slujba oamenilor care se conectează cu muzica mea. Este un gând lipsit de ego și de aceea poate mi-a luat și mai mult timp să îmi dau seama în ce direcție vreau să merg, pentru că am testat foarte multe stiluri și am abordat diferit muzica tocmai pentru a căuta ce mă face pe mine să simt cel mai mult.”
Dacă rock-ul american va avea succes în România, vom afla, căci Jean Gavril și-a propus să aducă acest stil mai aproape de ascultători: “La asta lucrez acum. În același timp, sunt foarte atent la felul în care ar trebui să arate un bărbat pe scenă. Aș vrea să reușesc să devin un model, un model corect, old school, cum au fost marii cântăreți bărbați în țara asta. Scopul pe care îl urmăresc este să nu epatez cu ceea ce nu sunt. Vreau să le explic oamenilor că nu trebuie să încerce să fie ceea ce nu sunt, pentru că asta o să le aducă un gol în suflet pe care n-o să poată să-l umple cu nimic.”
