Evoluția drepturilor și protecției copilului în țara noastră a suferit o tranziție dificilă în ultima jumătate de secol. De la politica de control demografic din timpul fostului regim comunist, în care minorul era considerat că aparține statului și privit ca o viitoare sursă de muncă, până la modelul european actual, bazat pe interesul superior al copilului, a fost cale lungă. Una în care copilul a fost, nu de puține ori, o victimă, fie a îndoctrinării ideologice forțate, fie a incompetenței autorităților.
Copilul, „bun demografic” în perioada comunistă
În cadrul regimului Ceaușescu, noțiunea actuală de „drepturi ale copilului” a fost practic inexistentă. Statul român îi trata pe copii ca pe un bun demografic și economic. Sistemul educațional îi creștea în spiritul cultului personalității încă de la grădiniță.
În anii ’70, natalitatea avea să fie crescută artificial prin interzicerea avorturilor și a metodelor contraceptive. Dublată de sărăcie, această politică a provocat un fenomen extrem: o explozie a cazurilor de minori abandonați de către părinți.
După decembrie 1989, peste o sută de mii de copii au fost găsiți plasați în „leagăne de copii” și orfelinate suprapopulate. Ulterior s-a aflat că peste 15.000 de copii cu probleme neuropsihice fuseseră luați de lângă familii și internați în cămine-spital.
Declarați „irecuperabili”, micuții au fost neglijați premeditat și lăsați să moară de foame de un regim care încerca să le ascundă atât existența, cât și dreptul de a trăi.
După Revoluție: legislație insuficientă și boom al adopțiilor internaționale
După momentul Revoluției din 1989, șocul acestei realități nu a adus însă și măsurile rapide de protecție atât de necesare. Deși legislația era veche, din 1970, România s-a mulțumit să ratifice Convenția ONU cu privire la drepturile copilului.
Mai mult, pentru că noua lege privind încuviințarea adopției, adoptată în 1990, nu a fost însoțită de un mecanism strict de control, s-a produs un adevărat boom al adopțiilor internaționale cu minori români, fenomen care avea să ridice numeroase semne de întrebare.
Reforma sistemului de protecție a copilului
Noul sistem de asistență socială ia naștere abia șapte ani mai târziu și numai ca efect al negocierilor și condițiilor de aderare a României la Uniunea Europeană.
În 1997 se produce descentralizarea, prin înființarea Direcțiilor Județene pentru Protecția Copilului. Se transferă astfel responsabilitatea financiară și administrativă către autoritățile locale.
În paralel, se pun bazele rețelei de asistenți maternali, ca alternativă la centrele de plasament de tip mamut. Cu toate acestea, supraaglomerarea instituțiilor cu peste 100 de copii continuă să fie un fenomen frecvent.
Legea drepturilor copilului și închiderea orfelinatelor
Sub presiunea Uniunii Europene, România suspendă, iar ulterior interzice adopțiile internaționale. În 2004, după 15 ani de democrație, este adoptată și prima lege privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Legea consacră principiul interesului superior al copilului și interzice instituționalizarea minorilor fără părinți cu vârsta sub doi ani. Ulterior, limita va fi ridicată la șapte ani.
Tot în această perioadă apar casele de tip familial. Încep să fie închise vechile orfelinate și sunt dezvoltate primele programe de monitorizare a cazurilor de abuz asupra copiilor.
În 2011, Noul Cod Civil transformă custodia comună asupra copilului în regulă după divorț.
Accent pe prevenție și sprijin pentru familii
În ultimii zece ani, statul român a adoptat noi strategii axate pe prevenție timpurie. Violența asupra copilului în familie, sintetizată de expresia „bătaia ruptă din rai”, este sancționată penal.
Accentul se mută pe prevenirea separării copilului de familie, pe identificarea timpurie a situațiilor de risc și pe sprijinirea familiilor vulnerabile.
Pe lângă măsurile de combatere a excluziunii sociale, tinerii care părăsesc sistemul de protecție și își continuă studiile beneficiază de sprijin financiar din partea statului până la vârsta de 26 de ani.
În cazul adopțiilor interne, procedurile sunt simplificate, iar pentru copiii greu adoptabili sunt introduse stimulente financiare.
Unde se află România astăzi
În prezent, numărul copiilor instituționalizați a scăzut sub 35.000. Marea majoritate, peste 70%, beneficiază de măsuri de tip familial, precum plasamentul la asistenți maternali, rude sau alte persoane apropiate.
Doar o minoritate se mai află în servicii rezidențiale, precum casele de tip familial. Autoritățile preferă fie reintegrarea copiilor în familia naturală sau extinsă, fie adopția.
Drumul de la orfelinatele supraaglomerate ale anilor ’90 la modelul actual de protecție a copilului a fost lung și dificil. Deși sistemul continuă să se confrunte cu provocări, schimbările din ultimele decenii au transformat fundamental modul în care statul român privește și protejează copilul.
