Res nolunt diu male administrari (lucrurile nu pot fi gestionat prost la nesfârșit), mai devreme, sau mai târziu, realitatea corectează forțat ceea ce este administrat defectuos: apar consecințele, dezechilibrele, crizele, lipsa încrederii.
Statul, stresat de deficitul bugetar și de UE, face eforturi să colecteze bani. Pentru că ne plac analogiile (sau anomaliile?), am putea spune că e atât de stresat încât a tăiat inclusiv din indemnizațiile mamelor, din bursele elevilor și de la sute de mii de români fără venituri proprii care și-au pierdut calitatea de coasigurat. În acest context, ne-am propus să vedem de unde mai poate face rost statul de bani. Am făcut o radiografie a mecanismului de recuperare a prejudiciilor și a câștigurilor obținute de infractori stabilite de instanță: cel puțin 1,3 miliarde de euro nerecuperați, din 2017 încoace. Dacă ne luăm după valoarea sechestrelor, adică după ce zic procurorii, suma depășește două miliarde de euro.
Am explicat într-un reportaj de 12 minute cum funcționează lucrurile, cine e implicat în recuperare, unde se blochează rotițele, folosind ca exemplu cazurile unor condamnați celebri. Fragmente din materialul video au fost postate pe diferite rețele unde au avut, în total, peste 800.000 de vizualizări.
În comentarii, oamenii dau vina doar pe judecători pentru sentințe, legi, prescripție. Pentru tot.
Parlamentarii sunt de vină pentru că au fost închise mii de dosare penale. Și Guvernul
În 2018, CCR a declarat neconstituțional art. 155 alin. (1) din Codul Penal care spunea: „cursul prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză” - acest articol permitea, în mod problematic, procurorilor să țină în lucru un dosar ani de zile. Mai precis, dacă înainte cu o zi de prescrierea faptelor anchetatorii făceau o audiere, adăugau o interceptare, o interpelare la bancă, „orice act de procedură”, termenul se reseta fără obligația ca cel în cauză să fie informat. Adică, o persoană putea fi cercetată și douăzeci de ani.
Prescripția nu este inventată în România să scape penalii – deși sună bine –nu ar trebui să aibă rolul de a proteja infractorii, ci să se asigure că drepturile tuturor sunt respectate. După o anumită perioadă de timp, statul nu ar mai trebui să aibă dreptul să tragă la răspundere penală o persoană, dacă nu îi mai poate asigura un proces echitabil. Acest instrument juridic ar trebui să îi oblige pe procurori să lămurească situația unei persoane într-un interval dat. Ar fi, deci, un abuz ca un om să fie cercetat 15-20 de ani.
Gândirea de tipul „să plătească domnul primar și dacă a furat acum două decenii, furtul e tot furt” este corectă, la prima vedere. Însă, vă propun să ne uităm la același tip de situație din perspectiva unei potențiale victime: un denunțător cu interese politice se răzbună pe fosta secretară (sau - pentru puțină autenticitate - pe viceprimar) și îi face plângere penală pentru luare de mită, pentru o faptă din 2014. Puțin probabil că procurorii vor putea afla tot ce s-a întâmplat atunci, să adune și probele necesare. Dacă procurorii descind la primărie, pentru o faptă de acum unsprezece ani, s-ar putea ca anumite documente să nu mai existe, iar cei care știu subiectul (martorii) să nu își mai amintească lucruri relevante. Sau mărturiile lor să nu mai poată fi verificate, din cauză că a trecut mult prea mult timp. Adică, adevărul obiectiv poate fi nu doar greu, ci chiar imposibil de aflat după ani și ani.
Să revenim. CCR a decis în 2018 că nu este normal ca o anchetă să dureze la nesfârșit, fără știrea celui vizat – pentru că nu se știe ce acte întrerup prescripția -, dar o mare parte dintre magistrați au considerat că decizia poate fi interpretată, adică nu i-au lăsat pe potențialii infractori să scape datorită deciziei CCR (argumentul: a fost contestată o sintagmă, CCR nu a spus că articolul privind întreruperea prescripției nu mai poate fi aplicat deloc). Dosarele mergeau înainte, dar cu condiții mai stricte. Până în 2022, când CCR a venit cu clarificări: interpretarea magistraților a fost greșită, întreruperile din 2018 până în 2022 nu sunt valide. Mai clar fie spus: dacă procurorul avea în lucru un dosar de corupție început în 2014 (cu faptă care se prescrie în opt ani) - care nu era soluționat - trebuia să îl închidă în 2022, pentru că prescripția a curs continuu. Deci, tot ce s-a făcut în dosare în perioada 2018-2022 nu a resetat prescripția de la 0, ceea ce a dus automat la închiderea a mii de anchete penale.
E tot vina politicienilor dacă dau vina pe CCR și CCR pe legiuitor
CCR dă vina pe legiuitor pentru degringolada procedurală în avantajul a mii de corupți, hoți, evazioniști, traficanți, etc. Abia în 2022, Guvernul a dat o OUG prin care a pus Codul Penal în acord cu cerințele judecătorilor CCR, astfel că pescripția „se întrerupe doar prin acte comunicate suspectului sau inculpatului”. Clarificările CCR din 2022 vin după ce afaceristul Adrian Mititelu a invocat o excepție. Previzibil, el a fost eliberat imediat în baza unei decizii care a ținut cont de prescrierea faptelor. Mititelu a fost condamnat la 3 ani de închisoare pentru evaziune fiscală.
Nimeni nu a fost interesat să elimine confuziile și să prevină aceste situații. La noi, pare că Justiția este rescrisă după nevoile celor care încalcă legea. Poate trebuie amintit că nu judecătorii fac legile în România. Legile le fac politicienii aleși de noi să ne reprezinte. Poate inteligența artificială va veni și cu o nouă formă de organizare politică mai bună, să nu ne bazăm viitorul pe deciziile a sute de oameni, care în ansamblu, abdică de la rolul de a proteja interesul public. Evident, eșecul și succesul CCR devin tot un decont politic.
Parlamentarii trebuiau a doua zi după decizia CCR din 2018 să corecteze articolul din Codul Penal, considerat problematic. Nici deputații, dar nici miniștrii justiției nu au făcut nimic. Între 2018-2022, ministerul justiției a fost condus de Tudorel Toader, Ana Birchall, Lucian Bode (interimar), Stelian Ion și Cătălin Predoiu. Tudorel Toader s-a folosit de eticheta „decizie interpretativă” spunând că „nu se impune o intervenție de urgență a leguitorului”. Chiar dacă au existat initiațive, cert este că niciun proiect de lege nu a fost promovat de Ministerul Justiției înainte de decizia CCR din 2022. Stelian Ion spune că ministrul care l-a succedat, Cătălin Predoiu, a „băgat la sertar” proiecte pe care le pusese în consultare publică.
Prescripția nu împiedică recuperarea banilor: Vlădescu și cumnatul lui Geoană au scăpat de închisoare, dar trebuie să plătească peste 5 milioane euro
Prescripția nu înseamnă, însă, că fapta nu a existat, ci doar că a trecut perioada de timp în care persoana mai poate răspunde penal. Judecătorii sunt obligați să ceară recuperarea banilor obținuți prin infracțiuni. S-a creat pecepția că odată ce intervine prescripția, inculpații păstrează mita, pentru că în multe dosare penale valorea confiscărilor este infimă. Cauzele sunt multe, inclusiv faptul că la finalul procesului, instanța nu prea are să ce mai confiște, cât timp nu sunt identificate bunuri.
Sebastian Vlădescu, fost ministru al Finanțelor, și fostul director al Eximbank Mircea Ionuț Costea, au fost eliberați recent de Curtea Supremă, pe motiv că a intervenit prescripția. Ei au fost condamnați în 2023 la la șapte, respectiv șase ani de închisoare. Sunt acuzați că au primit șpagă de la o firmă străină pentru contractul legat de reabilitarea căii ferate București-Constanța. Vlădescu trebuie să plătescă aproape patru milioane de lei prejudiciu, iar instanța a cerut și confiscarea sumei de 2,1 milioane de euro. Și Mircea Ionuț Costea, cumnatul lui Mircea Geoană, trebuie să achite peste trei milioane de lei și aproape două milioane de euro, prejudiciu. În unele cazuri, statul cu greu va vedea banii ceruți de instanță. Dosarul Elenei Udrea, condamnată la 8 ani de închisoare – primă instanță- pentru că a colectat bani prin fapte de corupție în campania electorală a lui Traian Băsescu, din 2009. Chiar dacă faptele s-au prescris, Înalta Curte a decis că Udrea trebuie să returneze banii pe care i-ar fi încasat ilegal: 1,9 milioane de lei. ANAF susține că nu are ce să vândă, pentru că aceleași bunuri erau deja sub un sechestru mai vechi, pentru a acoperi prejudiciul din dosarul Gala Bute.
Guvernul trebuie să plătească expertiză crypto, dacă vrea Justiție în 2025
În ce privește recuperarea, mentalitatea s-a schimbat în ultimul deceniu, în România: pe lângă pedeapsă, s-a trecut la „follow the money”. E adevărat și că a fost nevoie de impulsuri repetate din partea instituțiilor europene pentru a schimba filosofia. Au apărut noi instituții – precum ANABI (Națională Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate), activă din 2016 – care are un rol esențial în procesul de recuperare.
ANABI administrează, la ora actuală, în contul unic sume de peste un milliard de lei. Agenția a identificat bunuri ascunse în paradisuri fiscale, la care procurorii nu ar fi putut ajunge. În plus, este singura instituție care oferă suport în materie de criptoactive. Infractorii știu că dacă vrei să ascunzi mai bine banii murdari, blockchain-ul este o soluție mai sigură decât conturile din Cipru sau Panama. Fără expertiză în crypto, statul ar pierde sute de milioane de euro care s-ar evapora în lumea digitală. Softurile capabile să urmărească tranzacții digitale costă enorm, iar Parchetul General abia își permite de doi ani un Departament de Analiză și Investigații Financiare, dar fără suficienți specialiști astfel încât să acopere toată țara.
Deocamdată, infractorii sunt cu cel puțin un pas în față, iar pentru a fi pregătiți cu un răspuns adecvat este nevoie de mai mult decât de promisiuni. De acțiune și măsuri concrete. Și de bani pentru specializare și instrumente demne de lumea de astăzi.
