Îți recomandăm să încerci și aplicația Euronews România!

O scurtă istorie a încercării Turciei de a adera la Uniunea Europeană

Publicat de: Euronews

Obiectivul Turciei de a adera la Uniunea Europeană a trecut prin multiple suișuri și coborâșuri de când cererea a fost depusă pentru prima dată în 1987, transmite euronews.com.

Țara cu aproape 85 de milioane de locuitori deține recordul nefericit al celui mai lung proces de aderare la UE: 36 de ani, iar numărătoarea continuă. Niciun alt stat candidat din Europa de Est sau din Balcanii de Vest nu se apropie de drumul prelungit al Turciei de aderarea la UE.

De fapt, de când Turcia și-a depus cererea oficială la 14 aprilie 1987 pentru a face parte din ceea ce era atunci Comunitatea Economică Europeană (CEE).

După o succesiune continuă de suișuri și coborâșuri, promisiuni și amenințări, a devenit evident că aderarea Turciei este un caz unic de elaborare a unor politici pe care Bruxelles-ul nu învățase încă să le gestioneze.

De la Atatürk la Hallstein

Pentru a înțelege determinarea Turciei de a ajunge în UE, trebuie să ne întoarcem până la zilele lui Mustafa Kemal Atatürk, liderul revoluționar care a rezistat împărțirii țării după Primul Război Mondial și i-a forțat pe aliații victorioși să negocieze condiții favorabile în temeiul Tratatului de la Lausanne.

Acest lucru a deschis calea pentru proclamarea Republicii Turcia la 29 octombrie 1923 ca sistem parlamentar unipartid, cu un președinte, însuși Atatürk, ca șef de stat.

Atatürk a lansat apoi o serie intensă și rapidă de reforme pentru a construi o țară modernă, cu aspirații spre occident: în decursul unui deceniu, noua republică a asistat la abolirea Califatului, introducerea unui alfabet latin, o serie de legi de inspirație europeană, schimbări drastice ale codurilor vestimentare și punerea în aplicare a secularismului, prin constituție.

Transformarea radicală a dat roade. În 1949, Turcia a fost printre primele țări care au aderat la Consiliul Europei, organizația pentru drepturile omului cu sediul la Strasbourg. În 1952, a devenit membru al NATO, alianța militară transatlantică, creată în opoziție directă cu Uniunea Sovietică.

Până atunci, Ankara și-a pus ochii pe proiectul în curs de dezvoltare al integrării în Europa de Vest. În 1959, țara a solicitat să devină membru asociat al Comunității Economice Europene (CEE).

„Turcia face parte din Europa”, a declarat Walter Hallstein, președintele Comisiei CEE, în timp ce sărbătorea semnarea acordului de asociere în septembrie 1963.

Dar un prim blocaj major a apărut în vara lui 1974, când trupele turce au invadat partea de nord a Ciprului, ca răspuns la o lovitură de stat susținută de junta militară din Grecia. Conflictul a împărțit insula în două, o diviziune care încă planează asupra viselor europene ale Turciei.

O declarație mult așteptată

Cu toate acestea, acordul de asociere a oferit Ankarei o bază solidă pentru a avansa treptat.

În 1987, Turcia și-a depus oficial cererea de aderare la CEE, formată atunci din 12 membri, inclusiv Grecia. La acea vreme, PIB-ul Turciei pe cap de locuitor era de 1.700 de dolari – foarte departe de cei peste 16.000 de dolari, atât în ​​Germania, cât și în Franța.

Decalajul economic uriaș, împreună cu prăbușirea Uniunii Sovietice, reunificarea Germaniei și relațiile persistente slabe cu Cipru și Grecia, au încetinit acțiunile Ankarei.

În acest timp, se aștepta din partea Turciei să realizeze reforme suplimentare pentru a îndeplini așa-numitele criterii de la Copenhaga, regulile fundamentale care determină eligibilitatea unei țări de a adera la UE. Criteriile, stabilite în 1993, impuneau standarde importante privind democrația, statul de drept, drepturile omului, protecția minorităților și o economie de piață deschisă.

Între timp, Bruxelles-ul a oferit Ankarei un pas intermediar sub forma unei uniuni vamale pentru comerțul cu alte mărfuri decât agricultură, cărbune și oțel, care a devenit complet operațională la începutul anului 1996.

Turcia, țară candidată

Abia în decembrie 1999, liderii UE, în timpul unui Consiliu European de la Helsinki, au declarat în unanimitate Turcia țară candidată.

„Turcia este un stat candidat care poate să adere la Uniune pe baza acelorași criterii ca și ale celorlalte state candidate”, au scris liderii în concluziile lor de la acel moment.

Declarația a oferit, de asemenea, Turciei acces la milioane de fonduri UE de preaderare.

Extinderea din 2004 a UE s-a orientat spre țări din Europa de est și a întâmpinat un total de 10 membri noi, dintre care mulți fuseseră supuși mâinii de fier a Uniunii Sovietice.

Pentru Ankara a reprezentat un moment jenant: țara își depusese cererea de aderare cu mult înaintea oricăruia dintre noii veniți, inclusiv Cipru, și încă aștepta demararea procesului de aderare.

În 2005, Consiliul a adoptat într-un final cadrul de negocieri, un document de nouă pagini cu referiri la statul de drept, „capacitatea de absorbție” a UE, importanța „relațiilor de bună vecinătate” și posibila suspendare a discuțiilor.

"Obiectivul comun al negocierilor este aderarea. Aceste negocieri sunt un procedeu deschis, al cărui rezultat nu poate fi garantat în prealabil", se arătă în document.

”Dacă Turcia nu este în măsură să-și asume în totalitate obligațiile de aderare, trebuie să se asigure că este pe deplin ancorată în structurile europene prin cea mai puternică legătură posibilă”.

Anii 2000 au marcat o perioadă de creștere economică impresionantă pentru Turcia: PIB-ul său pe cap de locuitor s-a triplat, de la 3.100 de dolari în 2001 la 10.615 de dolari în 2010, în timp ce serviciile s-au extins rapid datorită sectoarelor precum transportul, turismul și finanțele, contribuind la modernizarea țării.

Totuși, evoluția nu a fost suficientă pentru a depăși tensiunile din Marea Mediterană și reticența crescândă în rândul liderilor UE, dintre care unii au început să sugereze că statutul de membru cu normă întreagă ar putea fi înlocuit cu un „parteneriat privilegiat” – un mare nu pentru Ankara.

„Între aderare și parteneriatul (special), pe care Turcia spune că nu îl acceptă, există o cale de echilibru pe care o putem stabili”, a declarat președintele francez Nicolas Sarkozy în 2011.

„Cea mai bună cale de a ieși din ceea ce riscă să fie un impas este să găsești un compromis.”

Ca răspuns la cuvintele de avertizare venite de la Paris, Berlin și Viena, Erdoğan a ridicat miza și a spus că se așteaptă ca aderarea să fie finalizată până în 2023, pentru a coincide cu aniversarea a 100 de ani a republicii. Criza migrației din 2015-2016 a oferit Turciei o pârghie politică, fiind țara care s-a plasat între blocul UE și milioanele de refugiați sirieni și afgani.

Erdogan și lovitura de stat

Dar lucrurile s-au înrăutățit după tentativa de lovitură de stat din iulie 2016, un episod critic care l-a determinat pe Erdoğan să-și consolideze puterea.

În luna noiembrie a acelui an, deputații europeni au aprobat o rezoluție prin care deturnau „măsurile represive disproporționate” introduse în timpul stării de urgență și cereau „înghețarea temporară” a negocierilor de aderare a Turciei la UE.

Referendumul din 2017 pentru instalarea unui sistem prezidențial unitar care să acorde șefului statului vaste puteri executive a subminat și mai mult cererea de aderare a Ankarei și a alimentat criticile oficialilor și parlamentarilor UE, unii punând chiar la îndoială dacă Turcia ar putea fi considerată în continuare un candidat eligibil, conform criteriilor de la Copenhaga.

În iunie 2018, statele membre au suspendat negocierile.

„Consiliul constată că Turcia s-a îndepărtat și mai mult de Uniunea Europeană”, se arată în concluziile unei reuniuni din iunie 2018.

„Negocierile de aderare ale Turciei au ajuns, prin urmare, efectiv la un impas și nu mai pot fi luate în considerare alte capitole pentru deschiderea sau închiderea acestora”.

De atunci, progresul a fost aproape inexistent.

Eliberat de presiunile de a trebui să respecte standardele UE, Erdogan și-a intensificat denunțurile împotriva Occidentului, a ordonat operațiuni controversate de foraj în Estul Mediteranei și a menținut legături active cu Vladimir Putin, în ciuda invaziei pe scară largă a Ucrainei de către Rusia.

Legăturile cu Bruxelles-ul au mers pe o cale atât de greșită, încât Turcia, care din punct de vedere tehnic este încă o țară candidată, este acum suspectată că ajută Rusia să evite sancțiunile UE.

Raportul privind extinderea UE din 2022, publicat de Comisia Europeană a dezvăluit o evaluare sumbră a situației actuale.

„Guvernul turc nu a inversat tendința negativă în ceea ce privește reformele, în ciuda angajamentului său repetat de aderare la UE”, se arată în raport. „Preocupările serioase ale UE cu privire la deteriorarea continuă a democrației, a statului de drept, a drepturilor fundamentale și a independenței sistemului judiciar nu au fost abordate”.

ARTICOLE DIN ACEEAȘI CATEGORIE