De la jurnaliști lăsați în fața ușilor închise până la cetățeni ironizați pentru că îndrăznesc să ceară informații publice, relația politicienilor români cu presa a fost marcată, de-a lungul anilor, de numeroase conflicte.
Cazul recent al președintelui Nicșor Dan a fost prezentat de unele voci drept „fără precedent”. Nu este. Și tocmai de aceea merită privit mai larg: nu ca pe un incident izolat, ci ca pe un tipar în care politicienii, indiferent de partid sau de epocă, descoperă că accesul presei la informație poate fi controlat, dozat sau retras atunci când întrebările devin incomode.
Un precedent mai vechi decât Legea 544
În primăvara lui 1993, Palatul Cotroceni a anunțat că ziariștilor de la Evenimentul zilei li se ridică acreditările. Potrivit lui Ion Cristoiu, pe atunci redactor-șef, purtătorul de cuvânt al Administrației Prezidențiale a citit comunicatul pe 13 mai. Interdicția ar fi durat, spune el, până în octombrie 1994, relatează HotNews.
Ziarul a transformat sancțiunea într-un titlu de epocă. Cu fiecare ediție, apărea cu mențiunea „Publicație supusă sancțiunilor președintelui Ion Iliescu”, își amintește Evenimentul zilei într-un material retrospectiv din 2012.
Explicațiile privind motivele interdicției diferă însă. La acel moment, Evenimentul zilei punea conflictul pe seama poziției critice a redacției față de Ion Iliescu, dar și a modului în care ziarul relata Revoluția din decembrie 1989.
O altă versiune a fost prezentată de jurnalistul Dan Andronic, devenit ulterior proprietar al publicației. Potrivit acestuia, conflictul ar fi pornit după ce o jurnalistă a relatat declarații făcute de Ion Iliescu în timpul unei deplasări în Orientul Mijlociu. Afirmațiile, care ar fi fost făcute într-o discuție neoficială, au ajuns în presă și ar fi provocat un scandal diplomatic. Andronic susține că sancțiunile nu au avut legătură cu articolele critice la adresa președintelui.
La mai bine de trei decenii distanță, astfel de situații continuă să se repete. Diferența este că, în 1993, Legea 544/2001 privind accesul la informațiile de interes public nu exista.
Cum a fost încălcat „ordinul” lui Nicușor Dan
În conferința de pe 10 noiembrie, Nicușor Dan a răspuns la întrebările jurnaliștilor vreme de două ore și jumătate.
Incidentul a avut loc la final, când Ovidiu Vanghele i-a adresat ultima întrebare. Jurnalistul i-a cerut președintelui să comenteze votul exprimat de procurorul general Cristina Chiriac, numită în funcție de șeful statului, împotriva sesizării Inspecției Judiciare pentru o presupusă ingerință în actul de justiție care o viza chiar pe aceasta. Vanghele a întrebat și dacă această situație este în concordanță cu reforma justiției promisă de Nicușor Dan în urmă cu un an și jumătate.
Răspunsul a început ca o politețe. Președintele și-a cerut scuze că i-a făcut pe jurnaliști să aștepte. Apoi a spus că, din cauza injuriilor pe care i le-ar fi adus Vanghele, dispusese ca acesta să nu mai vină la conferințele de la Cotroceni în acest mandat.
„Colegii mei miloși au sărit peste ordinul meu”, a adăugat Dan, explicând că a ales să i-o comunice el însuș.
Se cuvine totuși remarcat cum a funcționat ordinul. Nicușor Dan a recunoscut că interdicția fusese decisă anterior, dar că membrii echipei sale nu o puseseră în aplicare.
Reacțiile au venit în aceeași seară
Decizia lui Nicușor Dan a stârnit reacții în rândul jurnaliștilor, al politicienilor și al reprezentanților societății civile.
Alianța „A Patra Putere”, din care face parte și Ovidiu Vanghele, a calificat măsura drept „inacceptabilă”. Organizația a contestat explicația președintelui potrivit căreia angajații Administrației Prezidențiale ar fi fost „miloși” atunci când au ignorat dispoziția de a-i interzice accesul jurnalistului. În opinia reprezentanților Alianței, aceștia nu au făcut decât să respecte Legea 544/2001.
Organizația a invocat articolul 19 alineatul (2), care interzice autorităților să restricționeze accesul presei la acțiunile publice, și a anunțat că va solicita Administrației Prezidențiale să comunice temeiul legal al deciziei.
Dincolo de aceste reacții, problema rămâne aceeași: un jurnalist poate fi criticat pentru comportamentul său, dar cine stabilește dacă acesta trebuie sancționat și în ce condiții?
De la întrebări evitate la jurnaliști amenințați. Cum încearcă politicienii să controleze presa
Interzicerea accesului la conferințele de presă este doar una dintre metodele prin care politicienii au încercat, de-a lungul timpului, să evite întrebările incomode. Alteori, au preferat să plece din fața jurnaliștilor, să refuze informații publice sau să pună la îndoială credibilitatea celor care îi investighează. În cazurile mai grave, reporterii au ajuns să fie amenințați sau să devină țintele unor campanii de compromitere.
Când politicianul decide CINE și mai ales CE are voie să întrebe
În martie 2019, ministrul Justiției de atunci, Tudorel Toader, a refuzat acreditarea jurnaliștilor Ovidiu Oanță, de la Pro TV, și Ionela Arcanu, de la Realitatea TV, potrivit Stirileprotv. Ministerul a invocat Legea 544/2001 și regulile de conduită, după ce reporterii îi adresaseră ministrului întrebări insistente.
Șase ani mai târziu, în mai 2025, AUR, partidul condus de George Simion, a refuzat accesul unor televiziuni și publicații la sediul său de campanie, invocând conflictele juridice cu acestea, arată Antena3CNN.
O altă metodă este evitarea întrebărilor fără a interzice propriu-zis accesul presei. Pe 26 noiembrie 2024, după ce câștigase primul tur al alegerilor prezidențiale, Călin Georgescu i-a convocat pe jurnaliști la Izvorani, dar a refuzat să răspundă întrebărilor.
Nici plecarea din fața camerelor nu este o practică necunoscută. În septembrie 2025, Ciprian Ciucu, pe atunci prim-vicepreședinte PNL, a părăsit o conferință de presă după ce jurnalistul Cristian Andrei, de la Snoop, a insistat cu întrebări despre contractele partidului cu presa, arată HotNews. Ciucu a susținut că nu poate continua discuția în acele condiții. Ulterior, înregistrarea conferinței, transmisă în direct pe pagina PNL, a fost ștearsă.
Informații de interes public, ținute la secret (UNDE?)
Există și situații în care jurnaliștii nu sunt opriți să pună întrebări, dar informațiile solicitate nu ajung la ei.
Un exemplu este cel al cheltuielilor pentru deplasările externe ale fostului președinte Klaus Iohannis. Costurile zborurilor speciale au fost ținute secrete ani la rând și au devenit publice abia în martie 2025, după plecarea sa de la Cotroceni. Românii au aflat atunci că 193 de zboruri efectuate între 2015 și 2025 au costat peste 113 milioane de lei.
Mai recent, în octombrie 2026, primarul Craiovei, Lia Olguța Vasilescu, i-a numit „prostovani” pe cei care solicită, în baza Legii 544, informații despre profitul stadionului „Ion Oblemenco”, potrivit Prosport. Primarul a explicat că o bază sportivă nu este construită pentru a produce profit, însă acest argument nu schimbă dreptul cetățenilor de a întreba cum sunt administrați banii publici.
CUM a devenit accesul la informații o chestiune de „bună-credință”
În octombrie 2020, patru deputați PSD și liberalul Florin Roman au propus modificarea Legii 544/2001, astfel încât instituțiile publice să poată refuza solicitările de informații considerate făcute „cu rea-credință”.
Proiectul prevedea și introducerea unor taxe pentru obținerea documentelor, inclusiv în format electronic. Printre inițiatori se numărau Vlad Bontea, Claudiu Ilișanu, Eliza Mădălina Ștefănescu-Peța și George Vișan.
Problema era că instituțiile ar fi putut decide singure ce înseamnă o solicitare făcută „cu rea-credință”. Organizațiile pentru libertatea presei au avertizat că o asemenea prevedere ar putea fi folosită pentru a refuza întrebările incomode. După reacțiile publice, proiectul a fost retras. Florin Roman a recunoscut că nu citise integral documentul înainte să îl semneze, relatează Europa Liberă.
CÂND ancheta jurnalistică este urmată de atacuri la adresa reporterului
Mult mai grave sunt situațiile în care jurnaliștii ajung să fie amenințați sau intimidați pentru investigațiile publicate. Jurnalista Emilia Șercan a fost în repetate rânduri ținta amenințărilor și atacurilor după investigațiile privind plagiatele unor persoane publice. În 2019, a primit amenințări cu moartea după dezvăluirile despre Academia de Poliție.
Trei ani mai târziu, doi foști șefi ai instituției au fost condamnați definitiv pentru șantajarea jurnalistei.
În 2023, ministrul de Interne Lucian Bode a dat în judecată Comisia de Etică a Universității Babeș-Bolyai, care îi analiza teza de doctorat. Un an mai târziu, directorul Bibliotecii Naționale, Adrian Cioroianu, a divulgat informații despre investigația jurnalistei privind doctoratul lui Mircea Geoană, fiind ulterior pus sub acuzare.
Atacurile au continuat și în ianuarie 2026, când Emilia Șercan a publicat o anchetă privind presupusul plagiat din doctoratul ministrului Justiției, Radu Marinescu. Ministrul a respins acuzațiile și a pus sub semnul întrebării inclusiv pregătirea juridică a jurnalistei. Astfel de reacții riscă însă să mute atenția de la informațiile dezvăluite la persoana care le-a documentat.
Ce spune totuși Legea 544/2001
Legea 544/2001 reglementează explicit accesul presei. Articolul 18 obligă autoritățile publice să acorde acreditare ziariștilor „fără discriminare”, în două zile de la cerere. Refuzul sau retragerea acreditării sunt permise doar pentru fapte care împiedică desfășurarea normală a activității autorității și care nu privesc opiniile exprimate în presă de ziaristul respectiv. Decizia se comunică în scris.
Articolul 19 alineatul 2 e și mai direct: autoritățile „nu pot interzice în nici un fel accesul mijloacelor de informare în masă la acțiunile publice organizate de acestea”. Constituția adaugă, la articolul 30, că „cenzura de orice fel este interzisă”.
Două observații despre cazul de la Cotroceni
Prima: legea cere ca refuzul sau retragerea acreditării să fie comunicate în scris, iar din relatările publice știm doar de anunțul făcut în direct. Până la momentul redactării acetui articol, nu am putut găsi confirmarea unei decizii scrise.
A doua: dacă injuriile postate de un jurnalist pe rețelele sociale pot fi considerate „fapte care împiedică desfășurarea normală a activității” unei instituții publice, așa cum prevede Legea 544/2001, este o chestiune de interpretare juridică.
Tocmai de aceea, legalitatea unei astfel de decizii ar putea fi stabilită de o instanță. Articolul 22 din Legea 544/2001 le permite celor care consideră că le-a fost încălcat dreptul de acces la informații publice să depună o plângere la instanța de contencios administrativ.
Există totși și o diferență. Dacă un jurnalist insultă un oficial, acesta are dreptul de a se apăra și de a apela la justiție, acolo unde este cazul. Ceea ce nu prevede legea este dreptul persoanei vizate de anumite întrebări de a decide singură cine are voie să le pună.
Cine, ce, unde, când, cum și de ce. Șase întrebări simple, care stau la baza jurnalismului, dar care au o miză mult mai mare: dreptul cetățenilor de a fi informați și de a cere socoteală celor aflați la putere. Iar atunci când politicienii încearcă să le reducă la tăcere, nu atacă doar presa, ci unul dintre pilonii democrației.
