Lavinia Vlad se întoarce acasă. Pacienta cu arsuri de peste 70% din corp, care a fost inițial internată la spitalul Floreasca și mai apoi transferată în Belgia, urmează să-și îmbrățișeze copiii pentru prima dată în patru luni. Deși medicii din România nu îi dădeau o șansă la viață, doctorii din Belgia au reușit să o pună pe picioare. Jurnaliștii Euronews au reușit să vorbească cu ea. Atenție, urmează imagini și detalii care vă pot afecta emoțional.
Reporter: Cum te simți? Cum îți arată ziua astăzi? Cum ești?
Lavinia Vlad, pacientă: Bine. Pentru mine e bine în fiecare zi pentru că trăiesc. Și am mâini și picioare. Ceea ce am aflat aici, că alți oameni ca mine, au avut amputări chiar în spitalul acesta.
Reporter: Cu ce gând vii tu acasă? Cu ce gând te întorci în România?
Lavinia Vlad, pacientă: Cu gândul că sunt fericită că pot să-mi strâng copiii în brațe. Cu gândul că sunt fericită că atâția oameni au avut încredere în mine și m-au ajutat când familia mea a avut cea mai mare nevoie. Cu gândul că am avut-o pe sora mea ca înger păzitor și pentru asta o să-i mulțumesc toată viața mea pentru că fără ea nu aș fi trăit și nu aș fi ajuns în Belgia.
- La începutul lunii august, președintele Colegiului Medicilor, Cătălina Poiana, a explicat la Euronews România că a primit „după insistențe” de la Spitalul Floreasca copiile după foile de observaţie aferente celor două cazuri de la Centrul de Arşi al unităţii spitaliceşti, cel al Laviniei Vlad, o pacientă cu arsuri pe 70% din corp, internată 53 de zile în România şi transferată apoi în Belgia cu infecţii luate din spitalul bucureştean, şi al surorii sale, Alina Alexandru.
- 63 de doctori de la Spitalul Floreasca, care s-au ocupat de pacienta arsă și infectată cu bacteria candida auris, au fost audiați de Colegiul Medicilor.
Alina a sperat în fiecare zi că sora ei, Lavinia, va fi bine în final. De luni de zile îi spune povestea.
Reporter: Aș vrea înainte de toate să te întreb, cum mai ești?
Alina Alexandru, sora Laviniei: Azi sunt bine, aș spune chiar foarte bine. Simt ușurare atunci când privesc spre spre viitor. Simtă nădejde și nu mai văd întuneric deloc. Astăzi e o certitudine faptul că Lavinia este în afara pericolului.
Lavinia Vlad, despre cum sunt tratați pacienții la spitalul de arsuri din Charleroi: Mi s-a dat tratament să nu simt niciun gram de durere
Medicii români nu au vrut să o lase pe Lavinia să se transfere în Belgia. După 53 de zile petrecute în spitalul Floreasca din Capitală, pacienta ajungea pe mâna medicilor de la Charleroi, cu o ciupercă ucigașă, candida auris, pe care medicii români nu au declarat-o.
Reporter: Lavinia, aș vrea să te întreb. Ai fost în Belgia. Ai văzut cum te-au tratat medicii de acolo. Care-i diferența față de România?
Lavinia Vlad, pacientă: Enormă. Enormă. M-am simțit în rai. Așa i-am și zis surorii mele. Am ajuns în rai când am ajuns în spitalul acesta. În primul rând mi s-a dat tratament să nu simt niciun gram de durere. Treptat mi-a fost scos tratamentul la sfârșit, dar pe toată perioada în care am avut operații și anestezie în fiecare zi, eu nu simțeam durere. Am fost bandajată în primul rând, ceea ce în România mă țineau în costumul lui Eva și mă dădeau cu o cremă care pur și simplu îmi curgea de pe mine arsura.
Dacă medicii din România îi spuneau Alinei să se pregătească pentru moartea Laviniei, cei din Belgia i-au dat o șansă la viață.
Dr. Serge Jennes, șeful departamentului pentru Piele, Arși și Reconstrucție Charleroi: „Lavinia este o persoană foarte puternică, cu un moral bun și este foarte puternică din punct de vedere mental. Voința ei este impresionantă. Ea a sosit într-o zi de miercuri și, timp de trei până la patru ore, a fost sub anestezie, iar eu am realizat anestezia în acel moment, iar asistentele au curățat rănile. Știam că va supraviețui pentru că grefele s-au prins. Și s-au prins nu doar pentru că ne făceam treaba bine, ci și pentru că ea are o imunitate bună.”
Urmează ani de tratament și recuperare pentru Lavinia. Acum este optimistă și speră să fie ultimul pacient din România care să treacă printr-o astfel de încercare.
