Hărțuirea sexuală la locul de muncă este mai răspândită decât am putea crede, iar multe dintre comportamentele abuzive au ajuns să fie considerate normale. Peste 40% dintre participanții la un studiu realizat în România de Fundația Friedrich Ebert spun că s-au confruntat cu astfel de situații, însă doar 15% recunosc că au fost victimele hărțuirii sexuale. Și mai îngrijorător este că doar două din 100 de victime au depus o plângere oficială. Teama de consecințe și neîncrederea că cineva le-ar putea ajuta sunt principalele motive pentru care cei afectați aleg să tacă.
Aproape jumătate dintre participanții la studiu, respectiv 47%, consideră că hărțuirea sexuală este un fenomen frecvent sau foarte frecvent la locurile de muncă din România. Cu toate acestea, multe persoane nu recunosc anumite comportamente drept forme de abuz.
Cercetarea arată o diferență semnificativă între experiențele trăite de angajați și modul în care aceștia le percep. Astfel, 43% dintre respondenți declară că s-au confruntat cu cel puțin un comportament care reprezintă o formă de hărțuire sexuală, însă doar 15% afirmă că au fost hărțuiți sexual.
Potrivit autorilor studiului, această diferență arată că anumite comportamente nepotrivite au devenit atât de obișnuite în unele medii profesionale, încât nu mai sunt percepute ca abuzive.
Care sunt cele mai frecvente forme de hărțuire sexuală la locul de muncă
Cele mai întâlnite forme de hărțuire sexuală sunt glumele cu tentă sexuală și remarcile indecente. Aproximativ 30% dintre respondenți spun că s-au confruntat cu astfel de situații la serviciu.
Urmează privirile insistente sau nepotrivite, menționate de 29% dintre participanții la cercetare.
Alte comportamente raportate sunt contactul fizic nedorit, inclusiv atingerile, săruturile sau apropierea excesivă, semnalate de 13% dintre respondenți.
De asemenea, 12% spun că au primit avansuri nepotrivite pe rețelele sociale sau invitații insistente la întâlniri, iar 9% s-au confruntat cu propuneri nedorite de natură sexuală.
Cercetarea evidențiază și forme mai grave de hărțuire. Aproximativ 5% dintre participanți au fost expuși la mesaje sau imagini cu conținut sexual explicit, în timp ce 3% au raportat situații de șantaj sexual legate de obținerea sau păstrarea locului de muncă ori de promovarea profesională.
Specialiștii atrag atenția că tocmai normalizarea unor comportamente aparent mai puțin grave contribuie la perpetuarea fenomenului. În unele cazuri, victimele ajung să se simtă rușinate sau chiar să se învinovățească pentru ceea ce li s-a întâmplat.
Femeile tinere, cele mai expuse hărțuirii sexuale. Cine sunt cei care comit abuzurile
Potrivit studiului, cele mai vulnerabile sunt femeile cu vârste sub 35 de ani, dar și cele necăsătorite sau divorțate.
În majoritatea cazurilor raportate, persoanele care au manifestat comportamente de hărțuire sunt bărbați.
Cel mai frecvent, victimele indică drept autori ai acestor comportamente colegii sau colaboratorii, menționați în 54% dintre cazuri.
Aproape la fel de des, în 48% dintre situații, sunt indicați superiorii ierarhici sau șefii.
Aceste date arată că hărțuirea sexuală poate apărea atât între angajați aflați pe poziții similare, cât și în relațiile profesionale în care există diferențe de autoritate.
Doar 2% dintre victime depun o plângere oficială
Deși multe persoane trec prin astfel de experiențe, foarte puține ajung să le raporteze oficial.
De cele mai multe ori, victimele aleg să vorbească despre ceea ce li s-a întâmplat cu cineva apropiat.
Potrivit studiului, 36% discută cu un coleg sau cu o colegă, iar 31% povestesc familiei despre experiențele prin care au trecut. Alte 35% dintre victime aleg să îl confrunte direct pe agresor.
În schimb, mai bine de un sfert, respectiv 27%, nu vorbesc cu nimeni despre ceea ce li s-a întâmplat.
Doar 16% dintre victime sesizează conducerea sau un superior ierarhic și numai 2% ajung să depună o plângere oficială la locul de muncă. Cifrele arată că majoritatea incidentelor rămân în afara mecanismelor oficiale de raportare.
De ce victimele aleg să tacă. Teama de concediere și lipsa de încredere
Principalele motive pentru care victimele nu raportează hărțuirea sexuală sunt teama de consecințe și neîncrederea că situația ar putea fi rezolvată.
Unele persoane se tem că, dacă vor vorbi despre ceea ce li se întâmplă, comportamentul agresorului s-ar putea agrava. Altele se gândesc că ar putea avea de suferit la locul de muncă sau că le-ar putea fi afectată cariera.
Există și victime care consideră că incidentele prin care au trecut nu sunt suficient de grave pentru a fi reclamate. Neîncrederea în eficiența mecanismelor de raportare este alimentată și de experiențele celor care au încercat să obțină ajutor.
Potrivit cercetării, în majoritatea cazurilor în care au fost făcute sesizări, acestea nu au dus la nicio schimbare. Astfel, multe dintre persoanele afectate ajung să considere că raportarea unui abuz nu ar avea niciun rezultat.
De ce nu funcționează mecanismele de protecție a angajaților
Studiul atrage atenția și asupra problemelor din instituțiile și companiile românești în ceea ce privește prevenirea și combaterea hărțuirii sexuale.
Deși există prevederi legale și proceduri interne prin care astfel de comportamente ar trebui prevenite și sancționate, acestea nu sunt întotdeauna aplicate corespunzător. În plus, personalul responsabil de gestionarea sesizărilor nu beneficiază întotdeauna de pregătirea necesară pentru a interveni eficient.
Autorii cercetării semnalează și necesitatea clarificării responsabilităților instituțiilor care ar trebui să protejeze victimele, printre care Inspecția Muncii, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați.
O altă problemă este legată de aplicarea Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 190 privind eliminarea violenței și hărțuirii în lumea muncii. Documentul a fost ratificat de România în 2024, însă, potrivit autorilor studiului, prevederile sale nu au fost încă transpuse integral în legislația națională.
Cercetarea evidențiază și rolul pe care l-ar putea avea sindicatele. Peste 90% dintre respondenți consideră că acestea ar trebui să se implice mai activ în prevenirea hărțuirii sexuale, în negocierea unor măsuri de protecție și în sprijinirea persoanelor afectate.
Studiul „Hărțuirea sexuală la locul de muncă în România”, realizat de Ionela Băluță, Delia Bobîrsc și Daniela Tarnovschi, a fost publicat de Fundația Friedrich Ebert și face parte dintr-o cercetare regională desfășurată în șapte țări: România, Bulgaria, Croația, Cehia, Grecia, Slovacia și Ungaria.
Concluzia cercetării este că numărul redus de plângeri nu reflectă amploarea reală a hărțuirii sexuale la locul de muncă. Dimpotrivă, teama de consecințe, normalizarea comportamentelor abuzive și lipsa de încredere în instituții fac ca numeroase cazuri să rămână neraportate.
