La rubrica „Printre Rânduri” din cadrul emisiunii E-Drive Time, am deschis astăzi o carte cu un titlu care recunosc că m-a făcut să zâmbesc chiar înainte să dau prima pagină: „Ce ne facem cu atâția proști?”, scrisă de Theodor Paleologu.
E exact genul acela de titlu pe care îl citești și instant îți vin în minte câteva persoane. Și, aproape fără excepție, niciuna dintre ele nu ești tu.
Numai că exact aici începe miza cărții. Prostia nu înseamnă neapărat lipsă crasă de coeficient de inteligență sau lipsă de informație accesibilă. De foarte multe ori, ea se manifestă ca o convingere de neclintit că le știi deja pe toate. Siguranța aceea oarbă că nu mai ai nimic de învățat, că părerile tale sunt adevăruri absolute bătute în cuie și că oricine nu gândește identic greșește fundamental.
Dacă aruncăm o privire atentă în jur, avem laborator de studiu la fiecare pas: pe rețelele sociale, la televizor, în declarațiile din politică sau pur și simplu în traficul de zi cu zi. Iar uneori, dacă avem curajul să fim sinceri, o putem zări chiar și în oglindă — deși acolo ne uităm cel mai rar cu spirit critic.
Ceea ce îmi place mie la o astfel de perspectivă este că te forțează să-ți pui o întrebare incomodă: oare problema sunt întotdeauna numai ceilalți?
Poate că cel mai sănătos semn de maturitate și inteligență nu e să ai răspuns pregătit la orice, ci să ai decența să recunoști când nu știi. Să ai răbdarea să asculți, să citești și, din când în când, să ai tăria de a-ți schimba părerea dacă argumentele o cer.
Așa că, dacă vă întrebați ce ne facem cu atâția proști, soluția pe care o văd eu rămâne una de bun-simț: ceva mai multă lectură, mai multă curiozitate și simțitor mai puțină aroganță.
